Renașterea. Mari inovații conceptuale

Epocile stilistice majore în care împărțim arta occidentală (preromană, romană, Gotic, Renaștere și Baroc) nu sunt altceva decât repere care ne oferă modalități simple de orientare. Ele reprezintă niște aproximări în interiorul unei evoluții care, condusă fiind de inovația artistică, implică în egală măsură și reabordarea unor principii anterioare.

Termenul de Renaștere își are originile în lucrarea Viețile artiștilor, publicată mai întâi în 1550 și retipărită ulterior într-o ediție îmbunătățită, în 1568, în care Vasari vorbește despre rinascita, renașterea artei. Prin aceasta însă el nu aduce referire la redescoperirea Antichității, ci mai degrabă la renașterea unei arte adevărate, prin renunțarea la arta Evului Mediu, cu vocabularul său formal, desprins de natură, și în special cu stilul liniar sever, derivat din arta bizantină, pe care a denumit-o maniera greacă. Concentrarea, în epoca lui Giotto, asupra grandorii și regrupării formelor a fost ulterior îmbogățită, dar în același timp dizolvată de un studiu precis al detaliului. Pentru  Georgio Vasari  desenul este părintele celor trei arte: Arhitectura, Sculptura și Pictura. În concepțiunea sa, desenul își are originea în inteligență, a luat naștere mai întâi în minte ca idee și reprezintă redarea vizibilă a acesteia în manieră proprie prin intermediul mâinii. De mare ajutor este și să vezi oameni jupuiți, pentru a ști cum stau sub piele oasele, mușchii, nervii și toate celelalte părți ale anatomiei. Astfel se creează ulterior chipurile desăvârșite, se creează compoziții cu mai multe personaje, în scene pline de măreție. El atrage atenția asupra redării stărilor interioare ale personajelor pe baza utilizării unei cromatici sugestive, a luminozității culorilor sau a umbrelor, toate îngemănate într-o unitate a amănuntelor care să fie în concordanță cu opera în întregul ei. Creațiile trebuie să pară vii, să pară adevărate, puternic reliefate. Pentru Vasari, primul și al doilea stagiu în rinascita este reprezentat de Giotto și Masaccio, prin preocuparea pentru explorarea fenomenelor realității imediate, prin studiul susținut asupra naturii.

Leonardo da Vinci oferă o importantă panoramă asupra epocii sale, căci el afirmă că natura nu trebuie să fie pur și simplu copiată, ci pusă în  evidență în toată perfecțiunea sa. Desenul este cel ce redă frământările sufletului. Pentru a ajunge la desăvârșire, artizanii desenului trebuie să lucreze  fără răgaz mai întâi prin imitarea imaginilor din fresce și statui antice, prin redarea lucrurilor din natură și prin studierea picturilor maeștrilor de seamă. Pictura  păstrează acea armonie a părților componente pe care natura, în toată  splendoarea ei, e incapabilă să o mențină. Ea menține vie imaginea unei frumuseți divine, al cărei model natural va fi curând distrus de timp și moarte.

În timpul  Renașterii timpurii, pictura a dobândit, pentru prima dată în istoria artei occidentale, un statut privilegiat în raport cu celelalte discipline înrudite. În concepția lui Vasari, pictura îmbogățește suprafața netedă formată din linii a desenului, astfel că ceea ce rezultă pare desprins din tablou, iese în relief. Printre marile inovații ale acestei perioade este perspectiva, o nouă abordare a portretisticii, înțeleasă ca reprezentare a individului, precum și începutul picturii de peisaj. În lucrările lor, artiștii s-au îndreptat înspre o mai profundă înțelegere a naturalului, a naturii. Acest curent este reprezentat în Italia de către Masaccio, Uccello, Piero  della  Francesca, Botticelli și Mantegna, Germania de către Multscher și Witz. În același timp, în Țările de Jos, pictura de șevalet olandeză cunoaște o perioadă de mare înflorire, prin frații van Eyck, Roger van der Weyden, Hugo van der Goes, Memling și misterioasa lume spectrală creată de Hieronymus Bosch.

Odată cu Renașterea, arta occidentală atinge perfecțiunea. Noile orizonturi intelectuale deschise de științele naturii și de marile descoperiri geografice, tensiunile religioase ale epocii, instabilitatea socială și politică încep să se reflecte în pictură. Realul și idealul, profanul și sacrul, contemplarea extatică și scepticismul rece se dezvoltă în paralel. Leonardo da Vinci a fost cel care a făcut pasul decisiv, prin abordarea echilibrului dintre culoare și linie în favoarea modulării cromatice a contururilor. Rafael și Michelangelo i-au urmat exemplul, creând forme artistice care se vor constitui în standarde pentru întreaga Europă. Aproape în același timp, la Veneția, Giorgione, Titian, Tintoretto și Veronese concepeau o nouă viziune artistică, în care omul și natura se reunesc.

Leonardo da Vinci a fost întruchiparea perfectă a idealului artistului universal, activ în fiecare zonă a artei şi având cunoştinţe extinse în orice domeniu. S-a manifestat vreme de patruzeci de ani în toate domeniile, a manevrat toate tehnicile şi a reprezentat chintesenţa unui nou tip de cunoaştere, ce acoperea întreaga realitate, izvorâtă din curiozitate şi din experienţa acumulată în atelierul lui Verrocchio, unul din cele mai reprezentative ateliere ale breslei artiştilor, unde se forma artifex polytechnes.

Pe vremea lui Leonardo da Vinci, toţi ucenicii erau băieţi. Ei nu erau plătiţi, dar primeau masă şi casă în mod gratuit şi puţini bani. Porneau de jos şi avansau treptat pe scara ierarhică în cadrul atelierului unui maestru. Învăţau cum să îşi confecţioneze pensule, vopsele, pregăteau lemnul pe care trebuia să picteze maestrul, măturau atelierul maestrului sau îndeplineau comisioane pentru artiştii mai în vârstă. Artistul izolat care să lucreze de unul singur în propriul atelier nu există în perioada Renaşterii. Toate aceste creşteri ierarhice confereau influenţă şi responsabilitate în interiorul propriului atelier şi a breslei. Lucrările concepute în această perioadă în cadrul atelierelor nu sunt în exclusivitate realizate de cel care le semnează. Toţi susţinătorii atelierului lucrează alături de maestru. Nu există fresce fără asistenţi, icoane fără colaboratori sau sculpturi monumentale fără ajutoare. De la cel mai mic pe scară ierarhică şi până la maestru lucrau, atelierul fiind mereu în vervă şi lucrându-se concomitent la mai multe comenzi. De încheierea contractelor se ocupa doar maestrul atelierului. Cele mai multe cereri veneau dinspre biserică şi apoi dinspre persoanele influente ale epocii. Dinspre biserică se cereau statui, icoane pentru altare, decorațiuni pentru jilțuri sau pentru sacristii. Producția cu caracter profan (portretul, istoria, alegoria) ocupă, prin comparație, un loc minor. Asupra semnăturii aplicate de către artişti pe propriile lucrări, clericii şi intelectuarii considerau acest gest ca fiind condamnabil întrucât este o manifestare a orgoliului personal. Cele două clase sociale, clerul şi artizanul, se ignorau reciproc din cauza diferenţelor de natură mentală şi socială din acea vreme.

Una dintre caracteristicile cele mai frecvente şi mai interesante ale epocii este extinderea competenţelor artiştilor, astfel că ei pot fi pictori, sculptori, decoratori, arhitecţi, constructori de biserici, ingineri. Apogeul în acest sens este atins de Leonardo da Vinci, care excelează şi ca artizan, şi ca inventator, şi ca muzician sau atlet. Deviza sa în viaţă era vreau sa fac minuni. A făcut numeroase studii şi cercetări în ştiinţele naturale, medicină şi filosofie. Odată cu Cina cea de Taină de la Milano, Leonardo da Vinci pune bazele artei Marii Renaşteri. Reprezentarea sa a devenit simbolul tuturor compoziţiilor cu această temă. Opera lui a revoluţionat atât compoziţia picturală, cât şi întreaga concepţie asupra picturii. El a pus accentul asupra modulaţiei cromatice, reducând contururile şi delimitările figurilor. Nu-mi pare lipsit de importanţă ca un pictor să poată conferi o figură frumoasă personajelor sale.Cel care nu e în posesia  acestei aptitudini, în mod natural, o poate dobândi prin studiu, în felul următor: el trebuie să urmărească părţile bune ale mai multor figuri frumoase, adică ale celor care se armonizează între ele, mai degrabă conform judecăţii generale decât celei proprii. Este aproape imposibil a se estima influența lui Leonardo, a cercetărilor sale tehnice și a explorărilor sale metodice, nepotolite, ale tainelor naturii, fecundității și organismului omenesc. Se poate vorbi însă de un ,,efect Leonardo’’, care îi îndeamnă pe pictori către înfățișarea unor motive rare, a unor atitudini subtile și către împăunarea cu speculații ezoterice.

O comparaţie a Florenţei cu regiunile producătoare de artă din nordul Italiei, şi în special cu Lombardia şi Veneţia pune în evidenţă un număr de fenomene contradictorii. Acestea erau cele mai importante trei centre ale artei italiene. Discrepanţele lor artistice pot fi în parte explicate prin tradiţiile extrem de diferite, dominante în fiecare regiune. Lombardia, datorită poziţiei sale geografice şi a negoţului, avusese dintotdeauna legături mai strânse cu Nordul Europei decât centrul Italiei, în timp ce Veneţia rămânea puternic influenţată de Bizanţ, datorită orientării sale economice preponderent orientale.

Alături de Biserică, protectorii cei mai importanţi ai artei în Lombardia erau ducii casei de Visconti, urmaţi ulterior de familia Sforza. Veneţia, deşi oficial republică, era de fapt cea mai strălucitoare oligarhie de la sud de Alpi. Florenţa, pe de altă parte, fusese guvernată de către cetăţenii ei încă din secolul al XII-lea, iar comitetul oraşului lua cele mai importante hotărâri oficiale.

Ceea ce distinge secolul al XV-lea de secolul al XIV-lea este căutarea unor norme ideale la baza imaginilor naturii. Înrudirea internă dintre Antichitatea clasică și Renașterea timpurie  constă în întrepătrunderea dintre real și ireal, și nu în sfera asemănării exterioare. Faptul că artiștii se întorceau totuși înspre moștenirea lor clasică era condiționat de propria lor căutare a formelor naturale. Cauză și efect sunt aici inversate: nu dorința de a copia Antichitatea a condus artiștii la adoptarea formelor naturaliste, ci dorința de a reproduce formele naturale le-a deschis ochii înspre Antichitate. Un alt factor distinctiv este portretizarea spațiului și a figurii umane care capătă o dimensiune matematică în secolul al XV-lea. Perspectiva și teoria proporției, în special, erau discutate și investigate dintr-un punct de vedere științific. Aceasta a fost consecința unei conștiințe filosofice care se năștea din noua concepție a omului asupra statului său în interiorul creației. Scopul lor nu era cel de a identifica o valoare estetică autonomă în lumea experiențelor empirice, ci de a explora fundamentele ordinii cosmice create de Dumnezeu.

Bibliografie:
Giorgio Vasari, Viețile celor mai de seamă pictori, sculptori și arhitecți, vol. I, Editura Meridiane, București, 1962, cap. I, Despre pictură, pp.113-119;
Leonardo Da Vinci, Leonardo da Vinci, Tratat despre pictură,traducere de V. G. Paleolog, Editura Meridiane, București, 1971, cap. Paragone;
Eugenio Garin (coord.), Omul Renașterii, Polirom, Iași, 2000, cap. VII „Artistul” (pp. 211-238);
www.taschen.com  Manfred Wundram, Renaşterea. Pictura europeană în secolele al XV-lea şi al XVI-lea.

Accesări: 260

Articole asemănătoare