Manualul de literatură reprezintă un mesaj multiplu, menit să resemnifice o lume complexă pentru cel ce invaţă. Ideal, într-un manual de literatură sunt necesare comentarii extrinseci, sprijinite de alte registre ale comunicării, prin care să fie redusă distanţa dintre cel ce a scris candva şi cel care citeşte acum, întrucât raporturile literaturii cu imaginea, cu artele frumoase şi cu muzica sunt variate şi complexe. Beneficiarul cărţii, oricare ar fi el, va înţelege astfel mai bine noţiunile de teorie şi istorie literară, diversele concepte legate de universul plastic şi sonor al operei, aportul inedit de semnificaţii şi experienţă cultural-sensibilă, atunci când, în manual, ca şi în activitatea de predare-invăţare, ele sunt susţinute de un context evocator imagistic adecvat.
W. Okon, în Didactica generală, afirmă că „manualul deschide porţile spre fenomenele naturale, sociale şi culturale, il ajută pe elev în cercetarea, cunoaşterea şi transformarea lor, înregistrează rezultatele cunoaşterii şi, totodată, formează capacităţile de cunoaştere, dezvoltă preocupările de asimilare, deschide drumul spre autoinstruirea permanentă”.
Orice manual indeplineşte mai multe funcţii:
a. funcţia de informare – cu ajutorul manualului se transmit cunoştinţe, făcandu-se apel la limbaj, scheme, fotografii, simboluri;
b. funcţia formativă – materialul conţinut serveşte la exersarea muncii individuale;
c. funcţia stimulativă – prin natura materialelor, prin angajarea presupusă de exerciţii, el contribuie la dezvoltarea curiozităţii şi a interesului pentru căutare şi creaţie;
d. funcţia de autoinstruire – un manual realizat bine îl înarmează pe elev cu tehnici de muncă intelectuală, îi formează un stil propriu de muncă.
Pentru a alege manualul potrivit dintr-o ofertă mai largă, e nevoie ca profesorul să cunoască programa (condiţie obligatorie), document oficial care-l ajuta pe profesor să înţeleagă modelul disciplinei, scopurile spre care trebuie să-şi îndrepte activitatea didactică, cunoştinţele, abilităţile, deprinderile şi competenţele pe care trebuie să le capete elevii lui, spiritul metodologic în care trebuie să-şi construiască activităţile didactice;
Profesorul are libertatea de a folosi acest instrument în grade diferite la clasă, putând să acţioneze pentru „adaptarea” manualului la interesele reale ale grupuilui-ţintă şi la nivelul de inţelegere al elevilor cu care lucrează:
- prin inlocuirea unor texte, a unor sarcini de lucru, a unor teste de evaluare considerate nepotrivite grupului-ţintă (texte prea dificile, sarcini de lucru neclare sau dificile, teste de evaluare care vizează un număr mic de obiective de referinţă / competenţe specifice vizate prin secvenţa didactică realizată, etc.)
- prin reordonarea conţinuturilor într-o succesiune considerată mai accesibilă grupului-ţintă sau mai logică din punct de vedere al coerenţei disciplinei;
- prin omiterea unor conţinuturi care nu sunt obligatorii în programă, prin adăugarea unor conţinuturi prin care elevii să aprofundeze o noţiune mai puţin înţeleasă.
Contextul alegerii manualelor nu este întotdeauna favorabil. Timpul scurt alocat procesului de consultare a ofertei de manuale pentru o anumită clasă, „moştenirea” unor manuale pentru care au optat în anii anteriori alţi colegi sunt doar câteva dintre dificultăţile care pot apărea.
Există, în mare, câteva posibilităţi de alegere a manualelor:
- Profesorul alege singur manualul după care doreşte să lucreze la clasă (consultă intreaga ofertă, discută cu colegii pornind de la câteva criterii clare în funcţiie de care şi-au format propria opţiune, işi formulează alegerea);
- Profesorul alege manualul împreună cu elevii (procesul e mai dificil de realizat cu clasele de gimnaziu, dar la liceu, în special la clasa a IX-a, având în vedere că profesorul nu cunoaşte colectivul de elevi, acesta poate fi benefic; e important ca profesorul să le comunice mai întâi elevilor punctul său de vedere în concordanţă cu programa şi demersul didactic pe care-l propun manualele prezentate şi abia apoi să le solicite elevilor să-şi exprime părerea, pornind de la câteva criterii oferite de profesor: interesul pentru textele incluse in manual, dacă demersul didactic li se pare simulativ sau nu, atractivitatea manualului, etc.).
- Profesorul alege manualul singur, dar le prezintă părinţilor motivele opţiunii sale (în special la gimnaziu, dar şi la liceu, e bine ca profesorul să le prezinte părinţilor toate manualele şi să le prezinte argumentele care l-au determinat să aleagă un anumit manual; părinţii au dreptul să cunoască aceste motive şi să se simtă implicaţi în alegerea manualului; în cazul în care majoritatea părinţilor nu acceptă motivele expuse de profesor şi doresc ca elevii lor să lucreze după alt manual, profesorul va decide, în funcţie de argumentele aduse de părinţi, dacă işi va schimba opţiunea sau nu);
- Alegerea se face la nivel de catedră (profesorii decid să aleagă la nivelul catedrei acelaşi manual; nu este cea mai bună soluţie pentru că se anulează individualitatea profesorului, cât şi aceea a clasei cu care lucrează fiecare); profesorii au preluat manualele selectate anterior de alţi colegi (situaţie din care se poate ieşi într-un singur fel; dacă profesorului nu i se pare potrivit pentru clasa sa manualul „moştenit”, poate convoca o şedinţă cu părinţii în care să le explice, pe de o parte, motivele pentru care nu poate accepta manualul „moştenit” şi, pe de altă parte, să le prezinte argumentele pentru propunerea de a lucra cu un alt manual: le poate cere părinţilor acordul şi sprijinul de a achiziţiona, pe banii lor, un alt manual pe care profesorul doreşte să-l folosească la clasa respectivă). Pentru perioada în care ne aflăm, cea mai bună variantă este alegerea individuală a manualului din partea profesorului. Dar e de dorit ca, în viitorul nu foarte îndepărtat, elevii şi părinţii să fie şi ei implicaţi în alegerea manualelor (rămâne la decizia profesorului să hotărască dacă va prefera să-şi prezinte opţiunea şi motivele pentru care a făcut-o.
Manualul este un intrument didactic adresat atât elevului, cât şi profesorului. El trebuie să fie util şi eficient pentru ambii beneficiari. Profesorul nu poate face, în timpul scurt pe care-l are la dispoziţie pentru consultarea tuturor ofertelor de manuale, o evaluare a tuturor acestor instrumente didactice.
Este recomandabil ca, înainte de a face alegerea, profesorul să-şi stabilească un set de criterii proprii (nu foarte multe, pentru a nu-şi îngreuna singur sarcina). Profesorul trebuie să selecteze între 3 şi 5 criterii pe care le consideră esenţiale pentru alegerea pe care o face.
Analiza interdisciplinarităţii pe care o propunem s-o dezvoltăm în continuare pe baza manualelor şcolare aprobate la ora actuală ia în considerare următoarele criterii:
(a) Criteriul problematicii – Cum se introduce o anumită problematică la discipline diferite? Cum se continuă o anumită problematică de la o disciplină la alta? Ce diferenţe pot fi sesizate între manualele alternative propuse şi anumite discipline din acest punct de vedere ?;
(b) Criteriul transferurilor conceptuale – Cum se transferă conceptele introduse de la o disciplina la alta? Care sunt avantajele unei noţiuni introduse la un moment dat pe parcursul înaintării în şcolaritate ? O noţiune, odată fixată, poate fi o piedică în calea introducerii altei noţiuni? Care sunt cerinţele introducerii conceptelor şi transferurilor conceptuale? Pot fi detectate elemente ale aşa-numitelor “câmpuri categoriale” în trasarea conturului unei discipline sau alteia ? Alcătuiesc noţiunile introduse imaginea unitară a disciplinei ca explicaţie teoretică a unui domeniu ?;
(c) Criteriul metodologiei – Ce tehnici sunt utilizate pentru introducerea conceptelor problematicii? Metodologia diferită de la un grup de discipline la altul? „Cooperarea” metodologiilor poate imbunătăţi şansele inţelegerii unei anumite problematici?
Era firesc ca formei terne, lipsite de culoare şi inadecvată creativităţii a mai vechilor manuale româneşti să i se adauge un sistem de vizualizare a informaţiei, capabil să conecteze subiectul la diversele canale de transmitere a experienţei culturale ale epocii.
Literatura este o artă cu adresare multiplă, un nepreţuit „manual de viaţă” punând în joc toate resursele cuvântului şi ale imaginii, pentru a pătrunde în sensibilitatea artistică pe mai multe căi deodată. Literatura e o artă totală, multiplu simbolizantă, ale cărei interconexiuni/delimitări sunt greu de stabilit întru totul, fie că este vorba de scrieri filosofice, de artele plastice, de muzică ori de artele spectacolului. Şi este astfel pentru că, ieşind din sfera abstracţiilor, fără a le abandona totuşi, literatura aduce în conştiinţa cititorului tanăr relieful concret şi sensibil al lumii, făcându-l să vadă şi să audă, simţuri dincolo de care restul este orb şi surd. Una dintre funcţiile esenţiale, în genere, neglijată, a manualului de literatură este aceea de a deştepta în sufletul cititorului tânăr o sensibilitate particulară a textului literar.
Unul dintre obiectivele primordiale ale manualului de literatură şi, implicit, ale strategiilor de lucru legate de el, este acela de a evita unilateralitatea în abordarea fenomenului literar-artistic, care ignoră corelaţiile produse tocmai prin interferenţa codurilor verbo-iconice în substanţa însăşi a domeniului, precum şi la nivelul ştiinţelor artei, deşi se pare că, în acestă privinţă, grele prejudecăţi par să persiste, ca limite şi inconveniente ale unui învăţămant strict diferenţiat, de secole, pe ramuri şi discipline distincte. Sugestiile operei plastice îi oferă utilizatorului elev posibilitatea de a funcţionaliza relaţiile dintre limbajul verbal şi cel vizual plastic în perspectiva performării discursului. Ceea ce înseamnă că explorarea imaginii trebuie astfel orientată încât să susţină învăţarea şi dezvoltarea abilităţilor de comunicare verbală şi analiză textuală.
Dezvoltând aptitudinea de a vedea imaginea plastică, elevii vor căpăta temeinice deprinderi şi capacităţi de lectură.
Din multitudinea posibilităţilor de transfer intersemiotic, susceptibile de a fi abordate într-un manual de literatură şi implicit, în activitatea concretă la clasă, următoarele sunt, cu siguranţă, demne de interes.
- Stabilirea de analogii între creaţiile literare şi plastice înscriindu-se prin temă şi expresie, în sfera aceluiaşi curent artistic;
- Ilustrarea studiului operei literare prin intermediul operei plastice şi muzicale;
- Identificarea unor procedee şi tehnici de creaţie deopotrivă operei literare şi celei plastice.
Corelaţiile dintre verbal (comentarii de text, note) şi iconic (imagini, desene, scheme) prezintă avantajul incontestabil de a funcţionaliza lectura, mai întâi printr-o abordare inter- şi transdisciplinară a domeniului, iar mai apoi prin trecerea de la starea de receptare la starea de producere (verbalizare a interrelaţiilor).
Referindu-ne la prima categorie de corelaţii, ne gandim, in primul rand, la marile doctrine literare, privite ca ansambluri vaste, unidirecţionate, in virtutea faptului că principii estetice comune guvernează configuraţii artistice inrudite.
Nu se poate vorbi chiar şi la modul general, (cum se întâmplă, în prezent, în manualele de literatură) despre Renaştere fără Michelangelo, Leonardo da Vinci sau Boticelli; despre clasicism, fără Poussin; despre simbolism, fără Renoir, Degas, ori Monet; despre expresionism, fără E. Munch sau Emile Nolde; despre suprarealism, fără Salvador Dali, Max Ernst sau V. Brauner.
Poezia simbolistă nu le va mai părea atât de inaccesibilă elevilor, dacă, în primul rând, în manual, ei vor afla o contextualizare plastică adecvată. Se cunoaşte că în Arta poetică, P. Verlaine, explicitându-şi sensul creaţiei, se declara partizanul nuanţei, nu al culorilor şi al conturului ferm. În felul acesta, un poet (Verlaine) se pune, în mod manifest, de acord cu un pictor (Monet), adept el însuşi al nuanţei, tinzând prin sublimarea liniilor, să reducă distanţa dintre lucruri prin desfiinţarea conturului, pentru a surprinde prin culoare, evanescenţa inefabilă a clipei, ajunsă a fi percepută exclusiv prin pure vibraţii de lumină. Elocinţa, pe care poeţii simbolişti nu o admit, se refuză în egală măsură tablourilor impresioniste.
Bibliografie
1. W.Okon, Învăţământul problematizat în şcoala contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1978, pag. 43.
2. Nebunu, Mihai, Literatura şi celelalte arte– vol I, Editura Dacia Educaţional, Cluj-Napoca, 2009. pag. 13.
3. M. Roco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, Polirom, Iaşi, 2001.
4. Rosa del Conte, Ut pictura poesis: sensibilitatea cromatică a lui Eminescu, în Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia, Cluj, 1990.