Educația interculturală reprezintă un subiect de interes major în contextul societății de astăzi, cu fațeta ei multiculturală recunoscută de toată lumea și consolidată de anvergura procesului de globalizare. Diversitatea culturală este o stare și o caracteristică a națiunilor moderne, care solicită considerarea dialogului intercultural drept prioritate, lucru realizabil inclusiv printr-o educație de calitate în acest sens, cu instituții şi resurse umane pregătite. În aceste condiții, este un imperativ ca generațiile în creștere să își formeze competența interculturală, care să asigure o conviețuire pașnică cu grupuri distincte, ce își revendică diferența, fie ea etnică, culturală sau de interese.
Interculturalitatea reprezintă o descoperire continuă și recunoașterea faptului că diferența nu este un gol pe care trebuie să-l umplem, ci o multitudine de lucruri pe care trebuie să le descoperim. Când ajungem să ne dezvoltăm competențele interculturale, începem să avem o imagine de ansamblu asupra învățării interculturale.
Competențele interculturale reprezintă capacitatea de a comunica cu persoane care își au originea în culturi diferite, capacitatea de a mobiliza cunoștințe, metode de acțiune, dar și trăiri afective, atitudini pozitive în rezolvarea unor situații de interacțiune interculturală. Aceste competențe presupun comunicare cu persoane din alte culturi sau grupuri sociale. Cu toate că abilitățile lingvistice reprezintă o parte importantă din comunicarea interculturală, ele nu sunt singurul element important. Comunicarea interculturală mai presupune înțelegerea unor culturi diferite, cu obiceiuri, standarde, tradiții diferite.
Un concept important al învățării interculturale îl reprezintă relativismul cultural care presupune judecarea și interpretarea celuilalt în funcție de tradițiile sale și experiența proprie. Acest lucru presupune eliminarea judecății atunci când luăm contact cu aspecte ale unei culturi diferite. De asemenea, relativismul cultural implică tolerarea ambiguității, existența mai multor tipuri de adevăr și o gândire critică.
Esența competenței interculturale constă în capacitatea de adaptare a persoanei, capacitatea de reorganizare într-un mod deschis, flexibil, creativ și nu închis, rigid, intolerant și monoton. Conceptul de competenţă interculturală este ,,un ansamblu de cunoştinţe, abilităţi, aptitudini şi comportamente, care utilizate armonios şi complementar îi permit individului rezolvarea unor situaţii de interacţiune interculturală”. Competenţa interculturală se demonstrează prin găsirea unor soluţii eficiente la problemele apărute în contextele interculturale.
Competenţa interculturală, capacitatea de a comunica adecvat şi de a acţiona eficient, presupune înţelegerea sistemului de valori al „străinului”, empatizarea cu el, cunoaşterea nu numai a limbii acestuia, ci şi semnificaţia gesturilor, a mimicii, a intonaţiei, a simbolurilor esenţiale ale culturii sale.
Acest tip de competenţă are o latură cognitivă şi una afectivă. Există persoane care excelează pe una dintre aceste laturi, însă experienţa interculturală este fundamentul oricărui tip de competenţă interculturală. De la grădiniţele bilingve care au ca scop nu doar însuşirea unei limbi, ci şi asimilarea unei culturi străine, şi până la studiile doctorale şi postdoctorale, cele mai multe sisteme de învăţământ din Europa vizează şi formarea competenţei interculturale.
Oamenii se simt în siguranță în zona lor de confort, însă în momentul în care trec granițele, au parte de un șoc cultural, o reacție naturală produsă într-un mediu diferit. Facem referire la o țară nouă unde lucrăm sau studiem, o nouă familie cu care locuim. De aceea, este nevoie de comunicare interculturală și de dezvoltarea competențelor interculturale. Nevoia comunicării interculturale este evidentă atât în viața socială, cât și in cea profesională, indiferent de studii, vârstă sau situație economică.
Totuși, comunicarea interculturală nu înseamnă ca toți oamenii să vorbească aceiași limbă și să aibă exact aceleași valori, dar este important ca aceștia să se înțeleagă, să accepte o altă cultură și să se bucure de diversitate. De exemplu, studenții care au parte de o experiență internațională se confruntă cu multe diferențe și cu multe lucruri noi de învățat atunci când aceștia se află într-un mediu nou. Acești studenți trebuie să țină cont de faptul că o experiență internațională presupune parcurgerea a patru etape: recunoașterea, întâlnirea, adaptarea și cunoașterea (stăpânirea) noului mediu. Acestea îi fac pe studenții dornici de o experiență interculturală să-și pună întrebări legate de intențiile și așteptările pe care le au și să conștientizeze faptul că este nevoie de timp pentru a se adapta la noul mediu intercultural.
În societatea modernă, studenții trebuie să facă faţă societăţii multietnice și multiculturale, pentru a se manifesta constructiv și pozitiv. Mai mult, aceștia trebuie să respecte drepturile lor şi ale celorlalţi, indiferent de etnie, limbă, cultură, religie, gen, vârstă sau statutul social. Studenții trebuie să respingă intoleranţa, extremismul şi rasismul; să demonstreze responsabilitate pentru societate și mediul înconjurător.
Ce face şcoala pentru a asigura condiţii şi oportunităţi de promovare a dialogului intercultural şi de formare a competenţei interculturale?
Credem că răspunsul fiecărui actor educaţional ar fi: a) în primul rând, organizăm atât activităţi curriculare, lecţii propriu-zise, cât şi activităţi extracurriculare focusate pe această dimensiune; b) în al doilea rând, creăm contexte pentru dialog constructiv, contribuind la dezvoltarea valorilor, a abilităţilor, a atitudinilor interculturale. Școala trebuie să promoveze interculturalitatea, toleranța, democrația și respectul pentru diversitate. Dar acest lucru nu poate fi realizat dacă profesorii nu vor cunoaște pedagogia diversității; nu pot forma competențe interculturale dacă nu au parte de experiențe interculturale.
În societatea postmodernă, competenţa interculturală este o necesitate pentru fiecare cetăţean, din Europa sau din alt continent, ținând cont de faptul că procesul de globalizare este în plină desfășurare. De aceea, studenții urmează să fie îndrumaţi în vederea achiziţionării de cunoştinţe vaste. Aceștia vor experimenta diferite forme învăţare pentru dobândirea de abilităţi şi atitudini corecte, să manifeste deschidere și disponibilitatea de comunicare și interacțiune cu orice persoană de oriunde, să poată coopera cu acesta pentru a soluționa probleme comune.
În concluzie, educația interculturală este considerată o necesitate și o soluție la problemele lumii contemporane, unde abilitățile sociale, cooperarea, comunicarea și abilitatea de adaptare au devenit indispensabile. De aceea, învățarea interculturală trebuie privită ca un proces de învățare pe tot parcursul vieții; proces ce presupune un angajament continuu, deschidere către idei și experiențe noi și o reflexie critică asupra propriei culturi (tradiții și propriilor obiceiuri).
Bibliografie
1. Cucoş, C. (2000) Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Iași, Editura Polirom.
2. Dasen, P., Perregaux, C., Rey, M. (1999) Educaţia interculturală – experienţe, politici, strategii, Iași, Editura Polirom.
3. Gavreliuc, A. (2011) Psihologie interculturală, Iași, Editura Polirom;
4. Intercultural Learing, UTS ePress, 2018;
5. Jones, Michael Ernest, International Students’Cross-Cultural Eexperiences of Learning, January 2008
6. Pintilii, R. E. (2014) Formarea competențelor interculturale, ECOSTUDENT – Revistă de cercetare ştiinţifică a studenţilor economişti, Nr. 3/2014. Târgu Jiu, Editura Academica Brâncuşi;
7. studiamsu.eu/wp-content/uploads/23-p115-119.pdf, consultată pe 10.06.2020
8. www.utgjiu.ro/ecostudent/ecostudent/pdf/201403/11_Ramona%20Elena%20Pintilii.pdf, consultată pe 10.06.2020;
9. www.agentiaimpreuna.ro/uploads/educatia%20interculturala.pdf, consultată pe 10.06.2020;