Inovația este elementul central al societății noastre, fără de care toate achizițiile de care ne bucurăm în prezent nu ar fi fost posibile.
„Nu îmi imaginez o persoana de succes care să nu fi dăruit acestui joc al vieții tot ce a putut.” – Walter Cronkite
I. Inovare și schimbare în educație – aspecte generale
Încă de la primele încercări de definire ale acestui concept a fost stabilită legătura dintre performanța socială și ideea de inovare. B. Taylor primul cercetător care a folosit conceptul de inovaţie, a definit inovația ca „un nou mod de a face lucrurile – new ways of doing things – cu scopul explicit de a răspunde unei nevoi sociale”. (journals.sagepub.com/doi/abs/10.1177/002188637000600104)
În ceea ce privește inovația în educație, pedagogi și specialiști de renume precum Pestalozzi, Dewey, Montessori, Rousseau sau Durkheim au subliniat încă de la început rolul esențial pe care aceasta îl are în activitatea didactică și în raportarea la devenirea ulterioară a elevilor. În învățământ, inovația reprezintă, de fapt, un răspuns la situațiile problematice, la nevoile care apar în contexte educaționale diverse, acoperind o gamă largă, de la aspectele de ordin financiar până la răspunsurile oferite de sistemul educațional pentru atingerea aspirațiilor socioprofesionale ale elevilor.
Un moment important al valorizării aspectelor inovative în învățământ îl reprezintă apariția, la începutul anilor 1960, a unui Centru pentru cercetare şi inovare în învăţământ, (CERI),căruia i se afiliază de-a lungul timpului și alte instituții care au drept scop comun promovarea inovației în educație.
Dacă cercetarea și inovarea „se află în centrul politicilor prin care Comisia Europeană încearcă să stimuleze ocuparea forței de muncă, creșterea economică și investițiile” (publications.europa.eu/resource/cellar/ba202c94aa5d11e6aab701aa75ed71a1.0007.04/DOC) în încercarea de definire a conceptului de inovare în educație, Consiliul Cercetării Sociale şi al Activităţii asupra Inovaţiei Tehnologice şi Sociale din Canada a propus studierea celor trei dimensiuni ale educației:
- dimensiunea curriculară – inovaţia la nivel de programe şcolare;
- dimensiunea pedagogică – inovaţia la nivel de proces instructiv-educativ;
- dimensiunea organizaţională – inovaţia la nivel de structură, roluri şi funcţii îndeplinite de persoanele implicate în învăţământ.
Astfel, inovaţia în educaţie este definită ca un „proces deliberat de transformare a practicilor prin introducerea unei noutăţi curriculare, pedagogice sau organizaţionale, care face obiectul unei diseminări şi care vizează ameliorarea durabilă a reuşitei educative a elevilor şi studenţilor” (Béchard, J. P., L’enseignement superieur et les innovations pedagogiques: une récension des écrits,„Revue des sciences de l’éducation”, Vol. XXVII, nr. 2, 2001, persee.com), cu următoarele carateristici:
- inovaţia propune o ameliorare care poate fi măsurată (creşterea nivelului de educaţie al populaţiei, a ratei de participare şcolară, a rezultatelor, a performanţelor educaţionale obţinute de elevi – examene, teste naţionale sau/şi internaţionale etc.);
- inovaţia trebuie să fie durabilă (descentralizarea învăţământului);
- inovaţia trebuie să fie o acţiune deliberată, care să contribuie la reuşita şcolară a unui număr cât mai mare de indivizi (prelungirea duratei obligatorii de şcolarizare, care reuşeşte să menţină în sistem şi populaţia şcolară expusă riscului abandonului şcolar, programe educaţionale de incluziune în sistemul de învăţământ a persoanelor cu dizabilităţi, a celor defavorizaţi social şi familial, a adulţilor etc.).(Neagu, Gabriela. Inovația în învățământ [online]. Disponibil: revistacalitateavietii.ro/2009/CV-1-2-2009/12.pdf)
II. Factori ai inovației în învățământ
Inovația este declanșată de o serie de factori, care pot fi favorabili sau nu procesului inovativ, un rol esențial fiind jucat de contextul în care aceștia acționează, de modul în care instituția de învățământ gestionează întreg procesul inovativ și de implicarea cadrelor didactice în activitățile realizate. Jean – Pierre Bechart, propune o schemă elaborată şi complexă a factorilor care influenţează inovaţia (declanșatori sau inhibitori ai inovației în învățământ). (Béchard J.P. Idem)
1. Factori care acţionează la nivelul mediului:
▪ schimbare în general – reeditarea conţinuturilor învăţământului universitar într-o societate aflată în proces de transformare tehnologică şi pedagogică emergentă;
▪ actorii schimbării – organizaţii profesionale, private, publice, civile etc., care urmăresc schimbarea conţinutului învăţământului;
▪ strategiile schimbării – strategii legislative, de cooperare, colaborare, competiţie.
2. Factori care acţionează la nivelul instituţiei:
▪ percepţia actorilor schimbării are o dominantă negativă asupra resurselor financiare alocate învăţământului superior şi a necesităţii schimbării programelor de învăţământ;
▪ formularea strategiilor – analiza puterii şi slăbiciunii instituţiilor de învăţământ în ceea ce priveşte identificarea soluţiilor, ocaziilor, pistelor de atingere a obiectivelor pe care şi le-au propus;
▪ implementarea – transpunerea practică a soluţiilor, strategiilor identificate.
3. Factorii care acţionează la nivel de departament:
▪ climatul de muncă – climat de colaborare între cadrele didactice sau de necolaborare;
▪ rolul şefului de departament – şeful de departament poate iniţia, incita la colaborare, cooperare sau poate avea o atitudine indiferentă;
▪ activităţile profesorilor – asumarea riscului, tehnici inovative de predare/ învăţare/ evaluare etc.
4. Factori care acţionează la nivel de clasă (profesori şi elevi/ studenţi):
▪ atitudine favorabilă schimbării sau rezistenţă la schimbare, la nivelul colectivului didactic;
▪ motivaţie şi satisfacţie în muncă sau dezinteres;
▪ cultură organizaţională şcolară.
Priviți în ansamblu, acești factori demonstrează faptul că inovația trebuie să fie prezentă la nivelul întregului sistem de învățământ, probând un proces de descentralizare și de colaborare și cu alte autorități educaționale, prin stabilirea unor parteneriate favorabile dezvoltării procesului instructiv – educativ și reușitei sociale a elevilor, prin utilizarea noilor tehnologii în activitatea de predare- învățare- evaluare, prin introducerea unor discipline care să îi pregătească pe elevi pentru incluziunea socială pe piața muncii, prin reproiectarea și adaptarea conținuturilor învățării la nevoile actuale ale societății, prin formarea cadrelor didactice către crearea de relații de cooperare, colaborare, încredere şi ajutor reciproc în realizarea actului educațional.
Bibliografie
1. Béchard, J. P., L’enseignement superieur et les innovations pedagogiques: une récension des écrits,„Revue des sciences de l’éducation”, Vol. XXVII, nr. 2, 2001, www.persee.com. NEAGU, Gabriela. Inovația în învățământ [online]. Disponibil: www.revistacalitateavietii.ro/2009/CV-1-2-2009/12.pdf
2. ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/3-10_6.pdf
3. dspace.usarb.md:8080/jspui/bitstream/123456789/4478/1/Cotos_L_Inovatia.pdf
4. publications.europa.eu/resource/cellar/ba202c94-aa5d-11e6aab701aa75ed71a1.0007.04/DOC_1
5. journals.sagepub.com/doi/abs/10.1177/002188637000600104