Independența nu apare din senin, fără un context propice și fără a fi hrănită și susținută. Să așteptăm ca autonomia copilului să apară fără a-i crea contexte să înflorească este ca și cum am aștepta să încolțească o sămânță din solul în care nu am plantat nimic.
„Să nu faci niciodată pentru un copil ceea ce poate face și singur.” – Maria Montessori
Pornind de la concepția Mariei Montessori, independența este o tendință clară a copilului încă de la naștere, care trebuie stimulată și susținută de adult pentru a atinge potențialul maxim. „Cucerirea independenței începe cu prima inițiere în viață. În timp ce ființa se dezvoltă, se autoperfecționează și depășește toate obstacolele pe care le întâlnește în cale, în individ acționează o forță vitală care îl călăuzește spre evoluția sa.” (Maria Montessori – „Mintea absorbantă”, cap. VIII, Câștigarea independenței de către copil, pag. 80, Editura A.P.A., 2006, Drobeta Turnu Severin).
Pentru a ajunge la independență, este nevoie și să oferim copilului contextul care să îi permită să facă acele lucruri singur. Ce înseamnă asta Un context potrivit pentru dezvoltarea independenței are câteva caracteristici:
- este sigur
- oferă susținere și încredere
- încurajează greșeala, fără judecată
- oferă ocazii variate pentru exersarea diferitelor abilități.
Este foarte important cum reacționăm noi la reușitele și la nereușitele copilului! Din aceste contexte, copilul își ia feedback de atât de multe ori și de acolo construiește reziliență, rezistență la frustrare și inițiativă.
Nu există o rețetă magică, dar atunci când copilul face ceva singur , adultul ar trebui să încerce să își manifeste susținerea după ce a terminat acel lucru, pentru a nu-i distruge concentrarea, prin afirmații pozitive axate pe proces și prin încurajări atunci când devine demotivat sau vrea să renunțe. În nici un caz nu ajută critica, țipatul sau shaming-ul. Dar ajută un feedback constructiv, care îi valorizează munca și care pune accent pe proces și munca depusă pentru a ajunge la rezultat.
Pentru a putea să aibă inițiativă să încerce orice, un copil are nevoie să simtă că e într-un mediu care îi permite să greșească, unul care privește greșeala ca pe un mod de a ne îmbunătăți și de a învăța. Copilul are nevoie să vadă și că adulții din jurul său nu sunt perfecți, fac greșeli la rândul lor, pe care le recunosc și pentru care își cer iertare, dacă e cazul.
Da, copilul va greși, nu o dată, ci de multe ori. Va face greșit până să facă corect. Thomas Eddison spunea că nu a eșuat de 1000 de ori până să inventeze becul, ci că a găsit 1000 de moduri care nu funcționau.
Copilul meu nu reușea să își lege șireturile, și plângea ori de câte ori încerca. Nu îi ieșea fundița cum trebuie. Exersa ori de câte ori se încălța cu pantofi ce aveau șireturi, dar nu reușea mereu, mai mult nu era mulțumită de cum îi ieșea fundița. A reușit abia la 8 ani și tare mândră a fost. Cu cât exersează mai mult și cu cât li se oferă tipuri de sarcini mai variate, cu atât e mai bine. Aici less is not more, more is more. El este fericit că se poate bucura de reușită și succes ca rezultat direct al propriilor acțiuni. Este nevoie de răbdare, deoarece copilul este motivat și dornic de învățare, dar este sensibil și are nevoie de o abordare mai delicată.
Am lăsat fetele mele să exerseze diverse acțiuni. De exemplu își dorea să toarne și ea apa în cană din sticlă. Am lăsat-o să facă acest lucru pe la vârsta de 3 ani: și a exersat cred ca vreo două săptămâni până a reușit să facă această acțiune fără să verse pe masa. Fata cea mica era înnebunită să împăturească și ea hăinuțele: am așezat pe pat mai multe hăinuțe de-ale ei și i-am dat criterii după care să le așeze pe categorii. După o perioadă reușea să le împăturească extrem de ordonat. The sky is the limit!
În concluzie, independența copilului este o dorință intrinsecă încă de la naștere, manifestată prin curiozitate și tendința de a face lucrurile singur. Adultului îi revine rolul de a susține și încuraja această nevoie a copilului și să intervină atunci când este solicitat.