Comunicarea umana este înțeleasă ca relație interpersonală în care oamenii dau sens și valoare mesajului primit. Comunicarea constituie baza procesului de predare-învăţare-evaluare şi este procesul prin care profesorul transmite un mesaj educațional către elev cu scopul de a influența şi de a schimba comportamentul acestuia din perspectiva obiectivelor pedagogice.
Comunicarea orală, cea care se desfășoară prin participarea reală a ambilor parteneri de dialog, presupune o serie elemente ale comunicării nonverbale: gesturi, mimică, mișcarea corpului și alte elemente ale retoricii. Această capacitate impune o etică a capacității de a conversa. Acest tip de a informa presupune mijloace de expresie (verbale, paraverbale, nonverbale) și aspecte emoționale (participative și empatice). De aceea, partenerii de conversație trebuie să aibă capacitatea de a-și realiza spontan discursul, de a-l rosti corect, clar și logic, pe de o parte, de a-l asculta atent, cu interes, civilizat, pe de altă parte.
Ajunşi în şcoală, elevii învață să iniţieze o conversaţie, să-şi expună un punct de vedere personal, să se implice în rezolvarea unor probleme, să exerseze regulile unei comunicări civilizate, să-şi argumenteze ideile şi atitudinile. Sunt solicitați să exprime în moduri cât mai variate o idee, să caute cât mai multe asemănări/deosebiri sau puncte de apropiere/distanţare între obiecte şi fenomene ce par la prima vedere total deosebite/ asemănătoare. Învăţătorul este cel care poate demonstra în faţa elevilor cum se pot înlănţui şi asocia logic cunoştinţe din diferite surse, pentru a răspunde corect la o întrebare, pentru a rezolva o problemă sau pentru a înţelege mai bine un fenomen. Toate aceste activități ajută elevul să conştientizeze faptul că unul şi acelaşi fenomen poate fi abordat din mai multe perspective. Cunoştinţele dobândite în cadrul disciplinelor şcolare nu se exclud, ci se întregesc şi se susţin reciproc și creează acea libertate interioară care îi dă elevului independenţă în abordarea sarcinilor de învăţare și încredere în propriile capacităţi intelectuale.
Conţinuturile comunicării orale în ciclul achiziţiilor fundamentale, clasele pregătitoare, I şi a II-a, vizează formularea mesajului oral (cuvântul, enunţul, dialogul), fără teoretizări, selectându-se situaţii de comunicare concrete, actuale, pe baza unui suport vizual, intonarea propoziţiilor enunţiative, interogative şi exclamative, realizarea de dialoguri în diferite situaţii concrete (la şcoală, în familie etc.). În clasele a III-a și a IV-a, la comunicarea orală apar cerinte sporite: comunicare prin imagini, formularea mesajului, planul simplu de idei, rezumatul oral. Elevii care reuşesc să se exprime încă din clasele mici cu uşurinţă au şanse de reuşită în activitatea de învăţare la toate disciplinele şcolare. Cei predispuşi insuccesului provin din rândul celor care se exprimă greoi, al celor care nu reuşesc, sau nu îndrăznesc să participe la actul comunicării, să-și prezinte liber gândurile și sentimentele lor.
În clasele pregătitoare, I şi a II-a sunt recomandate, în programele şcolare, următoarele schimburi verbale (acte de vorbire): iniţierea, *menţinerea sau încheierea unui schimb verbal, identificarea unei persoane sau a unui obiect, formularea unor întrebări şi a unor răspunsuri, oferirea unor informaţii despre forma şi despre utilitatea unor obiecte, povestirea unor fapte şi întâmplări după benzi desenate sau după ilustraţii, exprimarea propriei păreri în legătură cu un fapt.
În clasele a III-a şi a IV-a se fixează componentele comunicării dialogate – adaptarea la particularităţile interlocutorului, formularea ideilor principale, povestirea orală a unui fragment dintr-un text narativ, povestirea orală a unor texte sau mesaje audiate, factorii perturbatori ai comunicării, se construiesc dialoguri în situaţii concrete sau imaginare, se actualizează elementele de comunicare nonverbală (gesturi, mimică).
Utilizarea comunicării orale eficiente cu metode şi procedee didactice adecvate şi care să cuprindă toată aria activităţilor şi disciplinelor școlare va avea ca efect un elev apreciat de ceilalți, capabil să descopere, să observe, să emită ipoteze şi să rezolve probleme, să argumenteze şi să verifice valoarea unei informaţii. Jocurile de rol, recitările unor poezii, exerciţiile de dicţie, formează la elevi capacitatea de pronunţare clară şi corectă a propozițiilor, capacitatea de redare prin cuvinte proprii a unui fragment dintr-un text citit şi de adaptare a vorbirii în funcţie de partenerul de dialog. Audiţiile unor texte, jocurile de atenţie, îi ajută pe micii școlari să distingă informaţiile esenţiale şi informaţiile de detaliu dintr-un mesaj ascultat, să sesizeze cuvinte necunoscute dintr-un anumit context, să recunoască structurile gramaticale corecte sau incorecte dintr-un enunţ ascultat, să sesizeze legăturile logice dintr-un mesaj oral, şi să semnaleze prin replici potrivite înţelegerea mesajului interlocutorului, în acest fel arătându-se interesat faţă de mesajul transmis.
Pentru dobândirea progresivă a abilităţii de a conversa, povesti şi comenta este necesar un exerciţiu permanent de îmbogăţire şi nuanţare a vocabularului, de structurare a mesajelor în discurs coerent, de promovare a comunicării orale. În clasele primare se pot realiza dialoguri și schimburi de informații între elevi pe diferite teme, se pot crea diferite replici sugerate de ilustrații, de o întâmplare reală sau imaginară și se pot efectua recitări ritmice, expresive.
Realizarea jocurilor de rol constituie un procedeu important și agreabil de a încuraja capacitatea de comunicare reciprocă a elevilor. Jocul de rol nu este un antrenament pentru actorie, ci unul de participare activă în comunicare. Dramatizarea nu este o metodă pentru diversificarea instruirii, ci o structură pe care se construiește sistematic comunicarea și învățare pe roluri. Prin jocul de rol se formează deprinderi precum caracterizarea, rezumarea, exprimarea opiniei, interpretarea, schimbarea punctului de vedere etc.
Un element esențial în asigurarea unei comunicări clare, corecte, nuanțate (expresive), cursive, este legat de folosirea corectă a lexicului. Elevii au nevoie de exerciții permanente de îmbogățire, precizare, nuanțare și activare a vocabularului.
Stăpânirea corectă a limbajului înlătură inhibițiile în exprimare, îndeamnă la creativitate și la discuții imprevizibile. Sărăcia vocabularului elevilor derivă din sărăcia cunoștințelor acumulate și din nesiguranță. Nu este suficientă memorarea cuvintelor, ci înțelegerea semnificației acestora.
Folosirea preponderentă a comunicării orale în activităţile educative încurajeză elevii să-şi împărtăşească experienţele personale şi să-şi valorizeze diversitatea de experienţe, să-şi construiască noile achiziţii pe experienţele lor şi să aplice ce-au învăţat în contexte diferite, să examineze atent sarcinile de de învăţare şi să le discute cu ceilalţi pentru a se asigura că le-au înţeles, să acorde atenţie sporită diferitelor tipuri de întrebări pe care le folosesc în timpul lecţiilor. Formarea deprinderilor de structurare a ideilor, de stimulare a gândirii creatoare, de realizare a unui mesaj original duce la o exprimare orala corectă.
Pornind de la premiza că fiecare elev este o individualitate care nu percepe identic cu alt elev realitatea înconjurătoare, comunicarea orală încurajează exprimarea liberă, ideile fiecăruia punând accent pe latura psihoafectivă, consolidând astfel dorinţa de întrajutorare a elevilor şi de acceptarea ajutorului fără resentimente, elevii mai slabi reuşind în acest mod să-şi îmbunătăţească performanţele, dar şi prin exersarea răspunsurilor corecte ajutaţi de elevii mai buni. La sfârşitul activităţilor de comunicare orală cadrul didactic poate realiza un moment de autoreflecţie, prin intermediul căruia să reia firul activităţii desfăşurate cu elevii pentru a evalua situaţiile pe care le-a oferit elevilor pentru a se exprima liber, modalităţile de interacţiune folosite, valorificarea aspectelor comunicării orale și încurajarea elevilor.
Cadrul didactic trebuie să încurajeze elevul (prin gestică şi mimică) atunci când este de accord cu cele afirmate de acesta, trebuie să-l urmărească, fără a-l întrerupe, pentru ca acesta să nu-şi uite ideea, să reformuleze sau să parafrazeze cele spuse de elev pentru a verifica dacă a înţeles bine şi, totodată, pentru a-i oferi elevului un feedback asupra celor afirmate. În acelaşi timp elevul trebuie să urmărească cu atenţie explicaţiile învăţătorului, confirmând prin contact vizual, poziţie în bancă, gestică şi mimică, interesul manifestat pentru cele prezentate, să demonstreze înţelegerea celor expuse prin rezolvarea sarcinilor propuse de învăţător, să valorifice informaţiile primite prin exprimarea unui punct de vedere personal asupra ideilor discutate.
Comunicarea scrisă, spre deosebire de cea orală, presupune mai multă rigoare, care reiese din natura canalului de circulație a mesajului. Scrisul realizează o comunicare la distanță: cel care scrie nu se află în același timp și spațiu cu cel ce primește mesajul.
Un text redactat scris are un grad mare de reflecție și elaborare. De aceea, punerea elevilor în situația de a exersa actul exprimării îngrijite, atent elaborate, precum si încurajarea opțiunilor lingvistice și structurale originele, oferă avantajul afirmării imaginației creatoare.
Formarea competenţelor de a produce şi recepta mesaje scrise impune folosirea mai multor metode şi tehnici. Scrierea comunicărilor elaborate constituie un foarte complex exercițiu de gândire și de limbă, propunând o experiență orală, precum și o serie de exerciții cum ar fi: copieri simple sau selective, dictări şi autodictări, exerciţii de clasificare, exerciţii de comparare a obiectelor şi fenomenelor, exerciţii de alcătuire a propoziţiilor după sens şi semnificaţie etc. Aceste exerciţii se realizează în ciclul achiziţiilor fundamentale, punând bazele viitoarelor compuneri.
Important este ca, în clasele pregătitoare – a IV-a, elevii să dobândească priceperi şi deprinderi de a-şi încerca intenţiile, de a putea redacta corect şi limpede, într-o exprimare îngrijită, o comunicare mult mai complexă decât cea orală.
Profesorul are rolul de a încuraja independenţa în gândire şi exprimare, efortul personal, de a îndruma cu abilitate şi răbdare activitatea elevilor.
Comunicarea scrisă la clasa pregătitoare se limitează la învăţarea scrierii litrelor mari, de tipar, iar la clasa I are loc învățarea scrisului din punct de vedere grafic. Până la sfârşitul clasei I nu poate fi vorba despre exprimare scrisă. La clasa a II-a se reiau concentric toate elementele ce ţin de comunicarea scrisă şi orală, la un nivel mai ridicat. Contextele comunicării scrise sunt constituite din realizarea scrisului cu scop practic, informativ: copieri de texte, dictări, lucrări de control, chiar scriere imaginativă. În clasele a III-a şi a IV-a, în comunicarea scrisă, sunt introduse elemente care ţin de structura lucrărilor, de scrierea corectă din punct de vedere ortografic. Scrierea imaginativă ocupă o pondere însemnată, cu reale accente de creativitate. Aprecierea originalității trebuie să fie pozitivă și încurajatoare.
În concluzie, prin activităţile de comunicare orală şi scrisă se urmăreşte familiarizarea cu formele comunicării şi însuşirea la elevi a unei atitudini pozitive comunicative.
Bibliografie
1. Noriel, Mariana (2010) – Metodica predării limbii şi literaturii române în învăţământul primar, Brașov
2. Badea, Mariana (2003) – Comunicare şi climat educaţional- suport de curs, Casa Corpului Didactic Prahova
3. Ilica, Anton (1998) – Metodica predării limbii române în învățămul primar, Ed. Grigore Tăbăcaru, Bacău
4. Sălăvăstru ,Dorina (2004) – Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi
5. Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminița (1999) – Psihologie școlară,Editura Polirom, Iasi