Evidențierea relației dintre titlu-text-imagine în „Trei iezi și lupul” și în „Iedul cu trei capre”

Textul multimodal este textul care utilizează mai multe modalități de comunicare pentru transmiterea informației: cuvinte, imagini, sunete, gesturi, lumini, etc. Banda desenată/ comicsul/ BD este un text multimodal în care interferează două tipuri de semne: lingvistice și vizuale, prin urmare două tipuri de discurs: iconografic (vizual) și verbal (textual). Banda desenată  se constituie ca un montaj de tip puzzle, îmbinând elemente narative cu cele estetice, decorative, oferindu-se lectorului ca un spectacol dinamic, ritmic.

Dacă în textul narativ literar, personajul este „imitația unor oameni”, iar subiectul este „imitația unor acțiuni”, opera literară fiind considerată, în totalitate, drept „imitație cu ajutorul cuvintelor” , adică o convenție, un joc propus de autor pentru a produce plăcere şi catharsis, atunci,  în textul multimodal, respectiv  în banda desenată, fictivizarea se instaurează prin prezența imaginii și narativității.

Între încercările de a defini banda desenată, specialiștii converg către următoarele: „banda desenată este artă narativă şi vizuală care permite, printr-o succesiune de desene însoțite, în general, de un text, să relateze o acţiune a cărei derulare temporală se realizează prin trecerea de la o imagine la alta fără a se întrerupe continuitatea povestirii” (Mati Botezatu); ,,combinație unică de text și ilustrație secvențială, care funcționează în propriul  vocabular estetic” (Bradford Wright); „narațiune dramatică publicată serial, episodic, cu final deschis ori serii de anecdote înlănțuite despre personaje recurente, identificabile, spusă în desene succesive, incluzând de regulă dialoguri în bule și text narativ minim” (Tim Blackmore);  „imagini picturale și de altă natură juxtapuse într-o anumită succesiune, menite să transmită informații și/sau să-i producă privitorului o reacție estetică” (Scott McCloud); ,,o serie de desene amuzante având o întindere mică, cu o inserţie de text, care de cele mai multe ori este publicată într-un ziar” (Dicționarul Cambridge) etc.

În relație cu cititorul, banda desenată presupune astfel, stabilirea unui contact de lectură, bazat pe reguli paraliterare. Respectarea codurilor (cromatică, siglele, vestimentația personajelor), împreună cu menținerea clișeelor gândirii magice (invulnerabilitatea personajului pozitiv, transformarea dorințelor în realitate, încremenirea biologică a eroilor) sunt prevederi normative care asigură desfășurarea unei lecturi empatice.

Imaginea face parte în mod intrinsec din banda desenată și  înseamnă a proiecta o lume, a reprezenta un spațiul literar bazat pe temelia ficționalității, de unde și legătura indisolubilă între imagine și imago mundi. Prezența imaginii în cadrul benzii desenate o transformă în artă hibridă, întrucât aceasta are putere de seducție, cititorul fiind obligat să descifreze și text și imagine, să jongleze între cele două coduri semiotice: cod vizual și cod lingvistic, între lectură iconică şi lectură textuală, mai mult să le perceapă în aceeași unitate de sens. Narativitatea benzii desenate se manifestă atât ca succesiune, cât și ca secvențialitate (lanț narativ) focalizată asupra personajului.

Structura benzii desenate este alcătuită din casete alăturate în care sunt desenate secvenţele narative, casetele devenind astfel, elemente de bază ale narativității, plus un element esenţial, spaţiul alb dintre casete, cel în care ochiul cititorului completează povestea.   Codurile benzilor desenate se împart în două mari grupe: cele din interiorul casetei şi cele din exteriorul ei. Codurile interioare – linii ondulate, frânte, zone înceţoşate, semne sonore, onomatopee – au rolul de a sugera: perspectiva, emoţiile şi atitudinile, sfera senzorială (temperatură, miros, mişcare, sunet). Codurile exterioare casetei sunt cele care asigură tranziţia de la un moment la altul, iluzia trecerii (mai rapide sau mai lente) a timpului, continuitatea secvenţială. Intervalul dintre casete, decupajul şi montajul casetelor în pagină, tranziţia accelerată sau încetinită, aglomerarea sau rarefierea casetelor în pagină, inserţii textuale cu rol de referenţi spaţiali sau temporali, toate acestea ţin de strategiile de spaţializare a timpului în benzile desenate.  Formatul cuvintelor este la fel de important în construcţia narativităţii grafice: litere ce curg de-a lungul paginii, creează tensiune într-un dialog din cadrul unei benzi desenate, literele scrise asemănător, de aceeaşi mărime, dau senzaţia de calm şi claritate, pe când mărimea lor poate creea dinamism sau accentuare ale anumitor părţi dintr-un dialog.

Personajul benzii desentare este o reprezentaţie mental, ghidată strict de imagine și narativitate, existând atât pentru autor, pentru cititor, dar şi pentru celelalte personaje, ca un orizont de conştiinţă, ca un subiect. Integrat în textul multimodal sub forma imaginii, chipul individului/ ființa animalieră rămâne una din modalităţile de umanizare a personajului, în felul acesta ajungând să participe, dintr un plan mai îndepărtat şi, oarecum indirect, la umanizarea acţiunilor săvârşite de eroi şi de adversarii lor. Personajul absoarbe, în substanța sa, trăsăturile esențiale morale, afective, intelectuale și chiar fizice – ale individului/ ființei animaliere pe care o rezumă și o exprimă. Personajul  benzii desenate se individualizează prin gest şi mimică. Gesturile personajelui vorbesc despre emoţiile, sentimentele sau senzaţiile trăite.

Diferitele părţi ale corpului sau corpul în întregime pot fi tot atâtea indicii, decodarea făcându-se cu termenii care le desemnează: capul sugerează curajul (cu capul sus), disperarea (a da cu capul de pereţi).;  dinţii – frigul sau teama (a-i clănţăni dinţii în gură); mâinile – abandonul (a se spăla pe mâini ca Pilat din Pont) sau satisfacţia (a-şi freca palmele de bucurie); membrele – surpriza (a cădea pe spate); nerăbdarea (a sta ca pe ace); ochii – mânia (a străpunge cu privirea); părul – teama (a avea pielea de găină, a ţi se face părul măciucă); picioarele – oboseala sau frica (a avea picioarele moi ca de cârpă); spatele – teama (a te trece fiori de frică pe spate). Mimica personajelor „vorbeşte” prin linie şi culoare, aceasta din urmă fiind utilizată conform unui cod al culorilor fix, în care fiecare culoare semnifică ceva: albastrul – seninătatea, inocenţa; cenuşiul – tristeţea, sărăcia (a avea o existenţă cenuşie); galbenul – spaima (a îngălbeni la faţă de spaimă); negrul – moartea, ameninţarea, pesimismul (a avea gânduri negre, a vedea negru înaintea ochilor, nori negri la orizont, a fi oaia neagră a familiei, a vedea totul în negru); roşul – mânia, ruşinea (a fi roşu de mânie, a vedea roşu înaintea ochilor, a se face la faţă ca sfecla, a o sfecli); rozul – optimismul (a vedea totul în roz); verdele – ciuda (a se înverzi de ciudă).

Perspectiva lectorială asupra benzii desenate transformă ,,deschiderea textului” într-un construct, într-un cumul de semnificații polivalente, învestindu-l existențial-semantic. Decodificarea semnificațiilor textual se realizează prin cele patru forme ale imaginii – ecran (lumea realității perceptuale), oglindă (lumea realității conceptuale), gnoseologică (autoreferențialitate, reacția personală la experiență, descifrează și interpretează codurile textuale) și discursivă (redefinește lumea din perspectiva semnificațiilor textuale), devenite trepte ale cunoașterii.

Banda desenată în „Trei iezi și lupul” din „Lumea poveștilor” de Ion Vlasiu și în „Iedul cu trei capre” din „Țaraundevinerierajoi” de Octav Pancu-Iași

Banda desenată înseamnă, aşadar, imagine şi text, lectură iconică (cod vizual) şi lectură textuală (cod lingvistic). Banda desenată (BD) poate apărea şi fără comentarii, caz în care imaginile vorbesc de la sine., așa cum evidențiază și ,,Trei iezi și lupul”  de Ion Vlasiu, precum și ,,Iedul cu trei capre” de Octav Pancu Iași.

Astfel, banda desenată, prezentă în textul lui Ion Vlasiu, ,,Trei iezi și lupul”  din ,,Lumea poveştilor”, tezaurizează atât  o lume oglindă, ancestrală,  tradițional-românească cuprinzând principiile și credințele, esenţa societăţii românești, cât și o lume gnoseologică, pusă sub semnul științei de carte și a  jocului iezilor cu lupul, aici,  lupul, fiind  identificat cu însuși răul, prototip și expresie a ferocității, a cruzimii, alăcomiei,  a setei de sânge, accepțiune simbolică  a violenței reprimate din omul civilizat, a neputinței și a dorinței de a se întoarce la propria-i natură.

Banda desenată prezentă în textul lui  Octav Pancu-Iași, „Iedul cu trei capre” din ,,Ţaraundevinerierajoi” redefinind lumea din perspectiva semnificațiilor textuale, evidențiază influențele socio-culturale pe care mediul le are asupra individului,  prin prezența celor trei capre, ca simbol al ființelor arhetipale, protectoare, al dragostei materne exacerbate, nocive pentru ied, simbol al copilului răsfățat și needucat. Mai mult, cele două imagini prezintă frânturi din obiectele de căpătâi ale gospodăriilor ţărăneşti, din lumea satului românesc- covoare, ștergare etc., evidențiate prin cromatica care le predomină: vişiniu, roșu, negru, albastru etc., dovadă  unei unităţi de gândire credinţă şi cultură românească.

Titlurile povestirilor nominalizează personajele, evidențiind iedul ca simbol al copilului și al jocului  în ,,Trei iezi și lupul”, dar și, al inițierii, pe de-o parte, al dragostei prea protectoare feminine, pe de altă parte, în ,,Iedul cu trei capre”.

Textul propriu-zis, evidențiind interesul pentru copilărie si copii, simbolizați de iezi, orchestrează atât textul lui Ion Vlasiu, ,,Trei iezi și lupul”  din ,,Lumea poveştilor”, cât și a lui  Octav Pancu-Iași, ,,Iedul cu trei capre” din ,,Ţaraundevinerierajoi”, configurând o imagine antropocentrică a lumii. Pe de-o parte, ,,Trei iezi şi lupul” desacralizează și demitizează povestea crengistă ,,Capra cu trei iezi” în care naivitatea și neascultarea duce la dezastre, punând-o sub semnul finalului fericit și al ludicului, al jocului ușor ironic al iezilor cu lupul, devenit obiect de persuasiune,  aceștia cerându-i a ghici ce pasăre cântă numele unei flori, ghicitoarea, ,,o alegorie deschisă”, punând la încercare istețimea și abilitatea minții lupului, precum și reinventează povestea ,,Lupul și cei șapte iezi” a Fraților Grimm. Prin ,,Trei iezi și lupul”, Ion Vlasiu alcătuiește așadar, o poveste nouă din frânturi de ,,povești vechi”, unde se evidențiază superioritatea științei de carte a celor trei iezi care au citit povestea ,,Capra cu trei iezi”.  Iezii îl pun astfel,  în dificultate pe fiorosul lup, prostănac şi analfabet, care a venit să-i înfulece. Luându-se la întrecere cu acesta în ghicitori, în cele din urmă, îl înving, ceea ce punctează, atât triumful Binelui asupra Răului.

Dacă formula de început a poveștii ,,Trei iezi şi lupul”, ,,A fost odată”, marchează atemporalitatea, ideea de timp fiind anulată de la început, prin  adverbul ,,odată”, atunci, finalul  poveștii evidențiază  setea lupului: ,,Am trecut pe aici, cumătră, ai ghicit, îmi era sete” – metaforă pentru setea de cunoaştere astâmpărată de cealaltă sete de hrănă – iezii – fapt ce culminează cu adăparea lupului de către capră, simbol al înțelepciunii populare, ,,cu apă fierbinte”. Farmecul poveştii ,,Trei iezi și lupul” rezidă din împletirea naraţiunii propriu-zise cu microtextele lirice, mici secvenţe în versuri, cu refrene jucăuşe, precum: ,,Lupule cu trei cojoace,/Hai la mama să te joace!/ Am adus de la oraș, /Un butoi de răchiaș/ Pentr-un oaspete de soi,/ Crezi c-ajunge un butoi?”; ,,-Mulțumesc frumos, cumetre/ Nu-i nevoie să-mi mai spui// Cunosc jocul lupului,/ Cască gura pe-ndelete/ Ca să nu-ți mai fie sete…”,, complementare firul narativ,  ,,care înviorează curgerea poveştii, determinându-i înaintarea”. Pe de altă parte, prin ,,Iedul cu trei capre”, Octav Pancu-Iaşi alcătuiește așadar, o poveste inedită, nouă din frânturi de ,,povești vechi”, pentru copiii din toate timpurile, unde se evidențiază că departe de mofturile și răsfățul părinților, mătușilor și bucinicilor, trebuie să te inițiezi în viață pentru a nu fi păcălit sau înșelat de cei răi, de unde și lecţia finală pentru micul cititor de poveşti  generoasă şi care merită a fi  reţinută: ,,- Capră-mamă, mătusă-capră, capră-bunică, am să vă povestesc tot ce s-a întâmplat, dar mai întâi să-mi caut nişte haine ca să mă îmbrac şi apoi să mănânc ceva că tare mi-e foame. Se îmbrăcă iedul, mâncă ce mai găsi prin oale – dar îna¬inte să-şi înceapă povestea, adormi buştean.” În plus, incipitul  povestirii pune în lumină formele de educație greșită oferite iedului, acest copil răsfățat, de către capra mamă, capra bunică și capra mătușă, care îi faceau toate poftele. Mai mult, la porunca iedului, capra mamă îl imbraca, îl încalța și făcea tot ceea ce un iezișor de vârsta lui ar fi trebuit să facă singur. Matușa-capră era cea care îi pregătea iedului toate bunătățile de mâncare, îl servea mereu și îi dădea să mănânce. Capra bunică avea rolul de a-l legăna seară de seară, până când acesta adormea. Îi spunea povești  și îi cânta.

Firul narativ al povestirii corespunde  nevoii de inițiere a iedului răsfățat, care se instaurează odată cu acceptarea rugăminții unei vecine ca cele trei capre să meargă a doua zi să o ajute, moment în care iedul răsfățat, aflându-se singur acasă, începe acest  proces de inițiere, de evoluție, fiind supus unor probe de inițiere de către alte personaje negative, haine și viclene, ființe animaliere, precum: vulpea, ursul și lupul care-l păcălesc: ,,Dar nimeni nu veni să-l îmbrace. Capra-mamă, precum se ştie, era plecată. Atunci începu iedul să se tăvălească prin pat şi să urle ca vai de lume: –  Îmbracă-mă! îmbracă-mă! îmbracă-mă! Nu pot singur… Vulpea, care tocmai trecea pe acolo şi auzind urletele iedului, curioasă din fire, băgă capul pe geam ca să afle ce se întamplă. Nu ştiu cum sunt toate vulpile, că n-am avut prilejul să fac cunoştinţă chiar cu toate, dar vulpea asta, pe lângă că era curioasă, mai era pe deasupra şi tare hoaţă. Fura de stingea! Era atât de hoaţă, încât prietenului meu, bursucul, neavând altceva să-i fure, i-a şterpelit darul de a scrie povesti… Iar la judecată, ce credeţi c-a spus hoaţa? Cică nu i-a furat nimic pentru că, de fapt, darul ăsta nu l-a avut niciodată prietenul meu …” ; ,,-  Nu mai striga atâta, ieduţule! îl potoli ursul cu vocea lui groasă. Mai bine spune-mi unde e mâncarea ca să te ajut eu … Te ospatez pe cinste! De bună seamă ca iedul îi spuse. Şi intră ursul în bucătărie şi începu să înfulece cât şapte. Înfulecă toată mămăliga. Sorbi şi ultimul strop de lapte. Ba, de lacom ce era, înghiţi şi cea¬unul şi făcăleţul!”; ,,Intră lupul în casă, se aşeză lângă ied, legănându-l şi cântându-i: – Nani, nani, nani, nu mai coborî, somn, că nu-i nevoie! Nani, nani, nani! Am să-l manânc pe iedul cel răsfăţat, răzgâiat şi alintat, nani, nani, nani ..! Iedul se-nspăimântă! Şi nici eu nu pot să vă spun de unde mai găsi putere să se smulgă de lângă lup şi s-o rupă la fugă încotro vedea cu ochii.” Finalul evidențiază schimbarea în bine a iedului, care după aceste experiențe nefaste cu vulpea care i-a furat hainele, ursul care i-a mâncat mâncarea și lupul care a vrut să-l mănânce, experiențe absolut necesare devenirii sale, ajunge „acasă gol, flămând şi ostenit, abia pe seară” se îmbracă singur, mănâncă și adoarme. Astfel, iedul devine o lecție, oferă o lecție morală prin ceea ce duce la îndeplinire – se îmbracă singur, mănâncă și adoarme.

Bibliografie
Conf. dr. Mircea Breaz, Literatură română și literatură pentru copii, Suport de curs.
Octav Pancu-Iaş, ,,Ţaraundevinerierajoi” –,,Iedul cu trei capre”
Ion Vlasiu, Lumea poveştilor” –,,Trei iezi și lupul”

 

prof. Ioana-Raluca Petran

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/ioana.petran

Articole asemănătoare