La originea eșecului școlar pot fi o serie de neajunsuri în dezvoltarea anumitor componente interne sau externe, ale posibilităților reale de învățare ale elevilor, precum şi unele insuficiențe ale legăturii dintre componentele structurii sau dintre una din componentele şi structura în întregime. Din multiplele legături, cele mai importante sunt cele de tipul cauză-efect. Legătura dintre cauză şi efect are un caracter logic intern. Efectul rezultat dintr-o cauză, nu rămâne indiferent faţă de aceasta, ci exercită o acţiune inversă asupra ei. Acelaşi fenomen poate fi într-o legătură cauză, iar în alta efect. Schimbarea condiţiilor (sub influenţa unor cauze oarecare) dă naştere la cauze, care provoacă o schimbare de fenomene.
Astfel, în raport cu elevul, cauzele eşecului şcolar pot fi interne, când sunt legate de insuficienţe ale componentei interne a posibilităţilor reale de învăţare sau ale legăturilor dintre acestea; şi externe, când sunt legate de insuficienţe ale condiţiilor şi influenţelor din afară, mijlocite de elev. Pot exista şi cauze cu caracter complex (şi interne şi externe în acelaşi timp).
Dintre cauzele interne, mai importante sunt:
- lacune în dezvoltarea gândirii şi a altor proprietăţi şi însuşiri ale intelectului elevului;
- lacune în cunoştinţe, priceperi şi deprinderi de acţiune şcolară;
- nivel scăzut de formare a unor deprinderi şi priceperi generale de acţiune şcolară;
- insuficienţa în dezvolatarea fizică, care influenţează capacitatea de învăţare;
- atitudinea negativă faţă de învăţătură;
- lipsuri în educaţia elevului.
Dintre cauzele externe, amintim de asemenea:
- neajunsuri ale planului şi programului de învăţământ, ale manualelor şcolare, ale materialului didactic, lipsa utilajului de laborator, a mijloacelor tehnice de învăţare;
- neajunsuri ale acţiunilor educative ale cadrelor didactice, ale colectivului de elevi etc.
Pot exista şi o serie de cauze extraşcolare, ca: unele insuficienţe ale influenţei pozitive ale familiei, ale influenţei copiilor de aceeaşi vârstă din mediul ambiant, ale influenţei mediului cultural-productiv şi activităţii social-administrative de la locul de domiciliul, etc; lipsa de legătură între unele acţiuni ale cadrului didactic şi ale părinţilor.
Cauzele enumerate nu au aceeaşi valoare sub aspectul ponderii şi al universalităţii lor. Unele din ele reprezintă cel mai adesea efecte ale altor cauze. Cauzele se pot împărţi şi în cauze de ordin primar şi secundar.
Cauzele de ordin primar le alcătuiesc insuficienţele influenţei instructiv-educative a şcolii şi ale influenţei extraşcolare, particularităţile anatomofiziologice ale elevilor şi nivelul scăzut al capacităţilor mintale. Cauzele primare generează cauze de ordin secundar, care scad şi ele eficienţa acţiunii de învăţare a elevilor. De exemplu, insuficienţele apărute ca urmare a unor cauze primare în dezvoltarea gândirii, în atitudinea faţă de învăţătură, în nivelul de pregătire pentru acţiunea de învăţare.
În analiza cauzelor trebuie să urmărim sistemul lor, trebuie să determinăm cauza dominantă, care are influenţa cea mai mare într-un moment dat şi a cărui acţiune reduce posibilităţile compensatorii ale altor însuşiri ale personalităţii. Delimitarea cauzelor dominante într-un anumit moment este posibilă în condiţiile studierii întregului complex de cauze şi nu doar a uneia dintre ele pe baza comparării gradului posibil de influenţă a fiecărei cauze, adică pe baza studierii complexe, multilaterale a personalităţii şi a influenţelor externe care se exercită.
Varietatea cauzelor concrete ale insuccesului determină existenţa diferitelor genuri de insucces pe termen lung, sau pe termen scurt. Cauzele cu acţiune slabă provoacă o uşoară rămânere în urmă la învăţătură, iar cele cu acţiune puternică, o rămânere în urmă profundă. Creşterea influenţei uneia dintre cauze duce la micşorarea ponderii celorlalte, cu toate că influenţa lor poate să rămână aceeaşi. În aceste condiţii, analiza cantitativă a cauzelor trebuie să se îmbine neapărat cu o analiză calitativă, cu determinarea celor mai importanţi factori, care ar putea schimba raportul dintre cauze.
Factorii care determină, înainte de toate, reuşita la învăţătură sunt inteligenţa, condiţiile pedagogice, mediul social şi cultural în care trăieşte copilul.
Există tot felul de factori care ţin de trecutul copilului, de sănătatea sa, de robusteţea sa fiziologică şi psihică, de climatul afectiv în care trăieşte. S-a constatat că în condiţii egale de inteligenţă, de mediul social şi de condiţii pedagogice, elevii slabi se deosebesc de elevii care învaţă bine, prin fragilitatea lorsomato-fiziologică, prin dificultăţile lor în domeniul ”proceselor de mobilizare” şi prin calitatea mediocră a climatului educativ din familie.
Faptul că o condiţie defavorabilă poate fi cauza unui eşec depinde de constelaţia de condiţii în care ea se înscrie şi de efectele de compensare care pot exista. Cât despre uşoarele deosebiri care se menţin pe plan cultural, ele nu produc diferenţe de nivel intelectual la copii şi că, în ipoteza unei eventuale influenţe culturale asupra reuşitei şcolare, această influenţă nu intervine asupra nivelului intelectual.
Mediul tinde să absoarbă individul, el caută mereu să-i imprime un fel de a fi, de a gândi şi de a simţi care să-l facă asimilabil, fie de către grupul căruia îi aparţine, fie de către întrega societate. El întăreşte astfel tendinţa de contopire într-un ansamblu mai vast, care există la orice fiinţă şi se opune unei alte tendinţe, cu care coexistă şi cu care îndeamnă fiecare fiinţă să se individualizeze neîncetat, tot mai mult. Prin acţiunea sa educativă, mediul limitează posibilităţile de expansiune ale celui pe care îl educă. A-l face pe acesta din urmă „asimilabil”, înseamnă a-l face suportabil de către ceilalţi şi înseamnă, în consecinţă, a-i impune o disciplină bazată pe necesitate, dar care nu e totdeauna recunoscută cu uşurinţă drept echitabilă. Între exigenţele mediului şi exigenţele indivudului trebuie să se stabilească un anumit echilibru, pentru a evita ca opoziţia să se traducă printr-o nelinişte generatoare de tulburări caracteriale. Mediul tinde să imprime o orientare pe care subiectul nu este totdeauna dispus să o accepte.
Numeroase studii, printre care unele contribuţii chiar destul de vechi, au arătat că gradul de reuşită la învăţătură este strâns dependent de statutul social al familiei. Cu cât nivelul social şi profesional al părinţilor este mai ridicat, cu atât dificultăţile şcolare ale copiilor sunt mai rare, în timp ce în mediile cele mai defavorizate, eşecurile ating proporţii alarmante.
Totuşi, nu trebuie să credem că aceşti factori sunt singurii. Studierea copiilor consultaţi în serviciile de psihiatrie sau în cabinetele medico-sociale pentru motivul că întâmpină dificultăţi şcolare a permis să se scoată în evidenţă influenţa unor tulburări elective ale proceselor intelectuale la copii cu inteligenţă normală sau superioară celei normale. Aceste tulburări pot sta, în anumite condiţii, şi la originea unui eşec şcolar generalizat. Consultaţiile au permis, de asemenea, să se sublinieze rolul problemelor afective şi al tulburărilor personalităţii, legate, foarte des de o perturbare importantă a relaţiilor părinţi – copii şi de existenţa conflictelor din familie, fie că e vorba de releţii caracteriale, fie de manifestări nevrotice sau psihotice şi, uneori, chiar de forme morbide structurate, ca nevrozele şi psihozele. Cu toate acestea, influenţa factorilor patologici nu poate fi însă invocată, decât într-un număr relativ strâns de cazuri.
Pe de altă parte, considerăm că în marea majoritate a cazurilor, eşecul este hotărât de factori externi. O deficienţă fiziologică, de natură să-l împiedice pe şcolar în eforturile pe care trebuie să la depună, poate fi, de exemplu, compensată sau , dimpotrivă, amplificată, sub influenţa mediului familial, după cum climatul educativ este sau nu de o bună calitate. Şcolarul se va dovedi mai dispus să aplice o strategie compensatoare dacă trăieşte într-o atmosferă familială în care se simte în siguranţă şi dispune, datorită acestui fapt, de un bun echilibru afectiv, spre deosebire de situaţia când în familie domneşte o atmosferă care nu-i asigură acea securitate afectivă. În ultimul caz, existenţa unor dificultăţi de natură fiziologică poate duce de altfel, la atitudini de reacţie ale mediului (lipsă de înţelegere sau protecţie excesivă) care nu favorizează o bună adaptare şcolară.
Se poate emite şi ipoteza că atât lipsa de maturitate a părinţilor prea tineri, cât şi „distanţa” părinţi – copii când părinţii sunt prea în vârstă nu constituie condiţii favorabile pentru educarea şi dezvoltarea copilului. Se poate, de asemenea, emite şi ipoteza că o diferenţă de vârstă prea mare între părinţi este un factor de dezechilibru familial, nociv pentru copil şi, în consecinţă, pentru activitatea sa şcolară.
Bibliografie
1. BIRCH, A., 2000 , „Psihologia dezvoltării”, Bucureşti, Editura Tehnică.
2. CREŢU, C., 1997, „Psihopedagogia succesului”, Iaşi, Editura Polirom.
3. GILLY,M., 1976, „Elev bun, elev slab” Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
4. MARCU F. si C. MANCEA, 1978, „Dicţionar de neologisme” – ed. III, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.,
5. POPESCU-NEVEANU, P., 1978, „Dicţionar de psihologie”, Bucureşti, Editura Albatros.
6. RALEA M. şi T.HARITON, 1962, „Sociologia succesului”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
7. STOICA, A., 2006, „Evaluarea educaţională. Inovaţii şi perspective”, Bucureşti, Ed. Humanitas Educaţional