De-a lungul anilor, în domeniul psihologiei, sociologiei, al educației și nu numai, a fost amplu dezbătut și cercetat un subiect deosebit de important, precum cel reprezentat de către efectele pedepselor (verbale, fizice, emoționale) sau al abuzurilor asupra dezvoltării copilului, respectiv adultului de „mâine”.
„Un copil lovit de părinți nu încetează să îi iubească pe ei, ci încetează să se iubească pe sine.“ (Dobre, 2019)
Din păcate, există numeroase voci, care vorbesc despre un număr din ce în ce mai mare de copii abuzați chiar în propriile familii, plasând această problematică printre particularitățile societății contemporane. În acest sens, asistăm la ceea ce sociologul Anthony Giddens denumea, în cadrul unui tratat de sociologie scris de către acesta (2000, p.175) „fața nevăzută a familiei” (Pușcaș, p.2), prin aplicarea de către părinți a pedepselor verbale și fizice, în mod constant, în interiorul personalității copilului producându-se modificări sufletești și comportamentale substanțiale, pe termen îndelungat. Acestea se concretizează mai târziu, în mod definitoriu, în personalitatea fragilă a viitorului adult.
Mai dramatic este faptul că părinții care își expun copiii acestor tipuri de abuz nu conștientizează nevoile afective ale propriilor copii, precum nevoia de comunicare, suport emoțional și apropiere a copilului de părinți în copilăria mică și nici consecințele dezastruoase ale abuzului asupra copiilor pentru care perspectivele mediului care îi înconjoară devin din ce în ce mai ostile.
Părinții sunt cei care au rolul de a-și orienta copilul către frumos, către o lume în care sintagme precum, „te iubesc”, „am încredere în tine”, „data viitoare te vei descurca și mai bine”, „lucrăm împreună”, ar trebui să guverneze întreg universul copilului lor, pentru ca ei să poată crește armonios și să-și creioneze în minte o imagine cât mai frumoasă despre lumea înconjurătoare.
Expunerea sistematică a copilului la corecții și pedepse verbale și mai ales fizice, stârnesc suferință, frustrare, furie și neputință. Astfel, consecințele expunerii copiilor la aceste tipuri de abuz se pot manifesta ca (Rusnac, 2018):
- Probleme psihologice și de inter-relaționare (neîncredere în forțele proprii, intimidare emoțională, etc.)
- Probleme de comportament (automutilare, agresivitate față de cei din jur, comportament defensiv prin utilizarea minciunii, iar în cazul adolescenților și al adulților de mai târziu: consum de droguri, consum excesiv al alcoolului, delincvență, etc.)
- Probleme legate de reușita școlară și mai târziu, profesională (neîncredere, inadaptare, lipsa motivației, atitudini negative față de mediul educațional, lipsă de concentrare și atenție).
„Încercând să facă faţă situaţiei de abuz, copiii dezvoltă mecanisme de supravieţuire, care îi ajută să se apere atât de agresor şi de mediul înconjurător, cât şi de propriile gânduri şi sentimente, ei creându-şi astfel iluzia de control asupra situaţiei” , fie prin a fi exagerat de bine adaptați și făcând tot ceea ce își doresc părinții, fie prin a fi provocatori, hiperactivi și chiar distructivi (Pușcaș, 2008, p.4).
Violența fizică atrage cu sine dezechilibrul emoțional și chiar traume suferite de copiii abuzați de părinți. De cele mai multe ori, violența este utilizată de părinte ca un pretext pentru „a-l educa”, iar pentru copil, violența naște confuzie și sentimente de nesiguranță, iar apoi de neîncredere în sine. În ceea ce privește ultimul aspect, copilul percepe bătaia ca fiind o manieră de a i se arăta că nu este suficient de bun, că este un copil „rău”, un copil problemă.
Ceea ce este relevant pentru această situație, de violență fizică, este faptul că studiile arată că majoritatea părinților care abuzează, au fost și ei la rândul lor agresați, provenind din familii violente, dar de asemenea, sunt situații în care unul dintre părinți este chiar agresorul întregii familii, acesta nu doar că își agresează copilul, ci și pe partenerul său de viață (Pușcaș, 2008).
Copilul care a trăit într-un mediu familial impregnat de violență, are tendința crescută de a deveni el însuși violent. De asemenea, efectele nocive ale abuzului său se vor caracteriza prin tulburări ale somnului, izolare, dureri somatice (dureri de cap, alergii, etc.), teama de a se apropia prea mult de ceilalți din jur pentru a nu fi rănit, comportamente deviante, evazioniste, etc. (Rădulescu, 2001, p.67).
Prin cele menționate mai sus, putem conchide faptul că aplicarea în mod repetat a pedepselor de natură verbală și fizică a copiilor periclitează dezvoltarea armonioasă a viitorilor adulți, în mod decisiv, efectele abuzurilor fiind unele negative, cu consecințe majore asupra personalității și întregii existențe a celor agresați chiar de proprii părinți.
Fiecare dintre noi, educatori, părinți, psihologi, trebuie să cooperăm în așa fel încât să putem preveni și chiar combate acest fenomen al pedepselor fizice și verbale, un fenomen tot mai expansiv în societatea actuală, iar câțiva primi pași spre acest demers ar putea fi următorii:
- Să explicăm emoțiile noastre și să prevenim reacțiile necontrolate;
- Înlocuirea agresivității cu afectivitate și asertivitate;
- Informări cu privire la ceea ce înseamnă abuzul emoțional și cum îl putem elimina.
Bibliografie
1. RĂDULESCU, S.,M., (2001), Sociologia violenţei (intra) familiale: victime şi agresori în familie, Bucureşti, Editura Lumina Lex
2. DOBRE, A.,M., (2019), Pedeapsa fizică și cum ne schilodește ea sufletele, articol disponibil la: www.paginadepsihologie.ro/pedeapsa-fizica-si-cum-ne-schilodeste-ea-sufletele/, accesat în data de 15.01.2021
3. PUȘCAȘ, M., (2008), Abuzurile asupra copilului. Forme. Motivație. Consecințe, articol disponibil la : www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.5-6-2008/02-Puscas.pdf, accesat în data de 15.01.2021
4. Rusnac, L., (2018), Impactul violenței asupra formării personalității copilului, articol disponibil la: ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/226-230_1.pdf, accesat în data de 15.01.2021