Transcenderea disciplinarității prin „metoda” proiectelor Erasmus

Dinamica socială contemporană lansează, prin complexitatea-i de netăgăduit, solicitante provocări pe toate palierele existențiale, interferând implicit și cu domeniul educațional. Omul prezentului trebuie să facă față tuturor acestor provocări, iar școala este instituția principală de la care societatea așteaptă formarea competențelor necesare în acest sens. În consecință, se rostește din ce în ce mai des următoarea întrebare: Mai poate sistemul tradițional de învățământ să producă oameni de succes sau metodele și strategiile sale clasicizate au devenit anacronice, făcându-l  să fie ineficient, insuficient ori chiar nefuncțional?

Odată cu liberalizarea informațională și explozia tehnologică, proaspătului absolvent nu-i mai este utilă înmagazinarea conținuturilor organizate disciplinar, așa cum nici hiperspecializarea nu-i mai asigură reușita pe piața muncii. Dimpotrivă, individul vânat de angajatori trebuie să aibă multiple competențe de viață, trebuie să fie adaptabil și dezvoltat personal, gânditor creativ dar și critic, capabil de inițiativă, orientat și familiarizat cu tehnologia care-i poate oferi, în orice moment, informațiile necesare în domeniul său de activitate.

Un asemenea context existențial a facilitat saltul prin care majoritatea țărilor europene occidentale au pășit dincolo de disciplinaritate, inserând în practica educațională elemente de multi/pluridisciplinaritate, interdisciplinaritate sau transdisciplinaritate. Termenii, deși sugestivi, creează încă probleme de receptare și predispun la unele confuzii conceptuale; cu atât mai mult, în absența unor metodologii clare, există pericolul unor derapaje dăunătoare în aplicarea viziunilor, insuficient limpezite deocamdată, pe care aceste concepte le propun.

Termenul de transdisciplinaritate, preluat din lucrări ale unor cercetători precum Jean Piaget sau Edgar Morin, a fost ridicat la rang de „Manifest” de către Basarab Nicolescu, desemnând „ceea ce se află în același timp și între discipline, și înăuntrul diverselor discipline, și dincolo de orice disciplină”. Având ca imperativ „unitatea cunoașterii” și ca scop înțelegerea lumii actuale, transdisciplinaritatea este, în mod instituționalizat, percepută ca fiind nivelul cel mai înalt al integrării curriculumului, propunând o fuziune a disciplinelor de studiu, decompartimentate în vederea unificării cunoașterii. O asemenea abordare  holistică ar fi mai compatibilă cu realitatea de cunoscut, care împreună cu  omul formează un întreg de nesegregat.

Pași mai mici în surmontarea limitării disciplinare fac demersurile multi/pluridisciplinare  (o temă aparținând unui anumit domeniu este supusă analizei din perspectiva mai multor discipline, de obicei din aceeași arie curriculară) și cele interdisciplinare (prin care se transferă metodele de investigare dintr-o disciplină într-alta, în vederea formării competențelor transversale).

Seducătoare la nivel discursiv, aceste viziuni sunt mai dificil de pus în practică, mai ales într-un context educațional destul de rigid, cum este cel al învățământului românesc, și așa destabilizat și angoasat de ideea schimbării din cauza avalanșei de pseudoreforme cu care s-a confruntat în ultimul timp.

În fond, în noua direcție se dorește ca școala, instituția care, în varianta ei tradițională, deținea atât monopolul diplomelor, cât și pe cel al informațiilor, făcându-și un titlu de onoare din transformarea absolvenților în depozitari ai consistentelor conținuturi științifice, să devină o profesionistă școală a vieții, o academie unde se formează competențe pentru viața reală. În acest sens, specialiștii consideră că un prim pas realizabil la nivelul viziunii îl constituie deplasarea accentului de pe deja inoperantul „a ști” înspre pragmaticul „a ști să faci”, de la cunoașterea cognitivă către cea procedurală și procesuală.

Asemenea deziderate sunt punctate de Jacques Delors în raportul întocmit pentru UNESCO de Comisia Internațională asupra Educației Secolului XXI, sub forma a patru imperative impuse de însuși specificul societății contemporane: să cunoști, să faci, să trăiești alături de ceilalți, să exiști. O școală actualizată trebuie, prin urmare, să-i învețe pe elevi cum să cunoască, cum să facă, cum să conviețuiască și să coopereze, cum să existe în mod activ și conștient. În ultimă instanță, școala trebuie să dezvolte competențe de tip transdisciplinar prin parcurgerea tuturor etapelor spre integrarea completă a curriculumului. Din nou: ușor de zis, mai dificil de pus în practică!

Și totuși, proiectele europene de tip Leonardo da Vinci, Comenius, Grundtvig sau actualele Erasmus+ netezesc acest drum al transformării, lansând, în manieră proprie, o invitație tuturor țărilor europene la depășirea disciplinarității și corespunzând, din multe puncte de vedere, criteriilor transdisciplinarității. De exemplu, prioritățile propuse prin Ghidul proiectului – incluziunea socială, combaterea fenomenului de părăsire timpurie a școlii etc. – constituie mostre de obiective transdisciplinare, mai exact probleme de viață reală cu care se confruntă societatea contemporană.

Programul Erasmus alege, nu întâmplător, proiectul, ca metodă specific transdisciplinară, pentru a mobiliza echipe mixte, de elevi și de profesori, în scopul realizării unor produse intelectuale care să constituie soluții la aceste probleme reale.

Strategia didactică se încadrează și ea în același profil transdisciplinar, promovând lucrul în echipă și colaborarea între membrii unui grup completamente eterogen: elevi și profesori din diferite țări, de diferite specializări, care însă își descoperă liniile de forță comune pentru îndeplinirea unor sarcini de viață. Pasul în afară este mult mai mare decât cel realizat prin simplul transferul extern, acel moment al lecției clasice, extrem de important, de altfel, în care profesorul scoate conținutul disciplinar dintre limitele sale, legându-l de experiența de viață a elevilor.

Mai mult decât atât, în  cadrul acestor tipuri de proiecte și cronotopul educațional este neconvențional: învățarea se realizează și în școală, dar mai ales în afara ei (în spații precum muzee, teatre, sedii radiofonice, obiective culturale, galerii de artă etc.), în țară, dar mai ales în afara ei (în cadrul mobilităților transnaționale sau al celor care implică schimbul de elevi), în timpul programului oficial de studiu, dar și în afara lui. În plus, realizarea produselor intelectuale necesită nu numai cooperarea dintre membri diferiți, ci și o abordare sincretică. Constând în benzi desenate, cărți audio/ video, ghiduri sau auxiliare, piese de teatru sau drama contemporană, proiecte de lecții multi/inter sau transdisciplinare etc., acestea reclamă conlucrarea a mai multor arte, domenii sau discipline de studiu (teatru, oratorie, muzică, desen, pictură, coregrafie, literatură, cinematografie, științe, tehnologii ș.a.).

Însă, poate, mai important decât toate aspectele enumerate până acum este faptul că în cadrul acestor proiecte Erasmus atât profesorii, cât și elevii își completează dezvoltarea personală prin însușirea unor competențe/abilități de viață esențiale în lumea noastră: gândirea critică și creativă, comunicarea în limba maternă/străină, relaționare cu indivizi care aparțin altor culturi, toleranță și empatie, îmbrățișarea diversității, spiritual de orientare, gestionarea eficientă a resurselor financiare, șlefuirea simțului artistic și, nu în ultimă instanță, supraviețuirea într-un spațiu străin, în afara zonei de confort personal.

Astfel, proiectele europene de tip Erasmus respectă, în mare parte, criteriile decompartimentării displinare, oferind modele și sugestii extracurriculare ce pot fi utilizate în vederea integrării eficiente a curriculumului chiar și în contextual mai rigid al procesului didactic instituționalizat.

 

prof. Elena Cristina Popescu

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/elenacristina.popescu

Articole asemănătoare