Transformările digitale din educație au redefinit profund procesul didactic, iar rolul cadrului didactic a căpătat noi valențe. În calitate de profesor pentru învățământ primar și director, am trăit direct tranziția rapidă de la cretă la tablă interactivă și de la stilou la mouse. Această adaptare a fost necesară și, în multe privințe, benefică. Însă, în același timp, am observat o schimbare subtilă, dar profundă: scăderea interesului elevilor pentru lectură. Această schimbare, poate reprezenta un obstacol pentru mulți dintre colegii mei din învățământ și nu numai.
Cititul, în forma sa clasică – o carte, multă liniște și o imaginație cât de cât activă – pare astăzi tot mai greu de susținut în fața ecranelor care oferă stimuli foarte rapizi, pentru care nu este nevoie să depunem la fel de mult efort. Elevii mei preferă de multe ori un videoclip de două minute în locul unui fragment de poveste. Lectura cere efort, răbdare, concentrare – competențe din ce în ce mai greu de cultivat în acest ritm accelerat al digitalului.
Integrarea tehnologiei în educație este un pas firesc (și sincer vorbind, chiar încurajat). Tabletele, platformele interactive, manualele digitale pot susține învățarea și pot crește accesul la resurse diverse. Totuși, atunci când tehnologia ajunge să domine procesul educativ, există riscul dezechilibrului: competențele de bază, precum o citire logică, pot deveni secundare sau chiar neglijate.
În ciclul primar, cititul nu este doar o abilitate funcțională, ci un act formativ profund. Lectura îl ajută pe elev să înțeleagă lumea, să își elibereze imaginația, dar și să înceapă o formare sănătoasă a empatiei. Tocmai de aceea, din punctul de vedere al unui dascăl, pierderea motivației pentru citit nu este o simplă preferință a generației pe care o „creștem” în băncile școlilor din prezent, ci un semnal de alarmă.
Cum restabilim un echilibru în clasă?
Cred că soluțiile nu constau în a interzice tehnologia, ci în a adapta lectura realității actuale. Iată câteva direcții care au dat rezultate în experiența mea de la clasă:
1. Lectura ca ritual comun
De Ziua Națională a Lecturii sau în alte momente speciale din an, am organizat împreună cu elevii lecturi comune în clasă. Le-am adus volume potrivite vârstei lor din biblioteca școlii sau din colecția personală, am aranjat băncile în cerc, iar elevii au fost invitați să-și aleagă o carte pe care să o citească timp de cel puțin jumătate de oră. Fără presiunea unui test ulterior, fără „fișe de lectură”, ci doar un timp dat pentru a descoperi plăcerea cititului. Pentru a integra, totuși, dimensiunea pe care ei o iubesc atât de mult – cea a jocului – am pornit la tabla interactivă un cronometru invers.
Această frumoasă atmosferă, care așază cartea pe un loc principal, a făcut lectura să devină o experiență de grup, toată lumea având același scop – de a citi o carte aleasă de ei. Mulți dintre elevi, mai ales cei mai reticenți, s-au arătat surprinși de cât de mult le-a plăcut.
2. Crearea unui colț de lectură permanent
În clasă, am aranjat un colț de lectură pe două bănci școlare, unde elevii se pot îndrepta către diverse volume (romane ale copilăriei, benzi desenate, cărți ilustrate, chiar și enciclopedii și atlase diverse – având o clasă iubitoare de geografie). Această zonă nu este rezervată doar pauzelor sau orelor speciale, ci poate fi folosită oricând, inclusiv ca recompensă în timpul activităților. Libertatea de a alege ce să citească le oferă autonomie și stimulează curiozitatea. Aceasta este o idee din ce în ce mai populară, sau „în trend”, pe care am observat-o la mulți dintre colegii mei. Colțul nostru de lectură, a devenit, de pildă, un loc care reprezintă siguranță și evadare pentru un elev diagnosticat cu ADHD din propria mea clasă.
3. Fără fișe, cu discuții libere
Am renunțat, pe cât posibil, la evaluarea formală a lecturii. În loc de teme de genul „scrie ce ai înțeles”, am preferat să discutăm liber despre carte: Ce ți-a plăcut? Ce personaj ai vrea să fii? Ce final ai schimba? Aceste conversații sincere le dau copiilor ocazia să își exprime ideile fără teama greșelii și, mai important, să își construiască o relație personală cu textul. Se poate transforma într-un mod ludic chiar și această idee, de exemplu folosind un șablon de cartonașe de discuție (se realizează ușor chiar prin PowerPoint sau Wordwall). Elevul apasă pe un cartonaș și răspunde la întrebarea legată de text sau, de ce nu, cartonașul este folosit ca temă de discuție liberă, colectivă.
4. Implicarea elevilor în recomandări
O idee simplă, dar eficientă, a fost introducerea momentului „Cartea lunii” – în care un elev are ocazia să recomande o carte colegilor. Acest gest mic stimulează mândria, sentimentul de apartenență și contribuie la o mini-cultură a lecturii în clasă. Cititul devine, astfel, și o experiență socială, nu doar individuală.
Concluzie
Digitalizarea nu trebuie privită ca o amenințare, ci ca o provocare. Cartea nu trebuie înlocuită, ci pusă în valoare altfel. Copiii au nevoie de lectură vie, de timp, de liniște, de un cadru care să le permită să exploreze cuvântul scris în ritmul lor. Și mai ales, au nevoie de adulți care să le ofere exemplul unei relații firești cu lectura.
Ca profesori, avem responsabilitatea de a construi punți între tehnologie și cultură, între ecran și carte, între elevi și lume, mai ales în contextul actual, când există numeroase oportunități de a ne digitaliza școlile. Cititul nu este un act izolat, ci un drum spre gândire, emoție și identitate. Iar școala – oricât de digitală ar deveni – trebuie să rămână locul în care acest drum începe.
Bibliografie
– Cucoș, C. (2017). Educația. Dimensiuni culturale și interculturale. Iași: Editura Polirom.
– Frunza, A. (2021). Copiii și lectura: de la obligație la plăcere. Cluj-Napoca: Editura Eikon.
– Jolibert, J., & Sraïki, F. (2003). Formarea competențelor de lectură. Iași: Editura Institutul European.