Asupra problemelor învățământului românesc (Studiu de caz)

În calitate de cadru didactic în învățământul preuniversitar, constat zilnic că există multe probleme care duc la scăderea rezultatelor școlare ale elevilor. Unele dintre ele sunt direct proporționale cu deciziile luate la nivelul M.E.C. care, în loc să ofere o rezolvare, par să adâncească prăpastia în care se află învățământul românesc; altele țin de incapacitatea familiei elevilor de a percepe ideea că educația are un rol primordial pentru asigurarea viitorului propriilor copii.

Un rol negativ asupra copiilor îl au acei părinți plecați în străinătate care percep școala ca fiind o pierdere de timp, viitorul copiilor fiind preconizat în altă țară, unde salariile sunt mult mai mari decât în România, pentru un job pentru care nu este nevoie să fie acordați prea mulți ani de studiu. Aceasta este, de fapt, o realitate care contribuie la adâncirea sentimentului de refuz de a învăța, căci acești copii consideră că situația materială asigurată de părinții lor este suficientă, mult mai bună decât a altor persoane care au învățat ani în șir pentru a avea un loc de muncă decent. Este vorba în acest caz de copiii alintați, lăsați în îngrijire bunicilor sau a unei rude apropiate cărora li se oferă diverse obiecte din topul preferințelor adolescentine cu scopul de a înlocui dragostea părinților plecați și educația din perioada celor 7 ani de-acasă. Acești copii se simt abandonați emoțional, dat fiind faptul că le lipsesc îmbrățișările, sfaturile și îndrumările atât de necesare în primii ani de viață,  care, prin natura ființei umane, nu pot fi oferite decât de părinți.

Lucrul acesta nu este general valabil, căci există și cazuri de copii care se maturizează prematur, copii care învață de mici să discearnă elementele pozitive de cele negative, care-și stabilesc de la vârsta copilăriei un țel în viață, un model  pe care-l urmează necondiționat.

Acestea sunt niște excepții fericite, a căror generalizare ar duce la existența unei societăți ideale. Din nefericire această societate nu există, drept pentru care este necesară intervenția aplicării unor principii educaționale din exterior. Întrebarea este dacă educația oferită de școală este suficientă pentru a preveni situațiile negative care par să se perpetueze în societatea românească.

Pe lângă scăderea rezultatelor școlare, o altă problemă a învățământului este abandonul școlar. Tot mai mulți elevi tind să abandoneze școala din diferite motive care sunt dependente, consider eu, în primul rând de situația economică a țării. Sunt tot mai mulți elevi săraci care, la polul opus celor descriși mai sus, deși nu sunt lipsiți de dragostea părintească, se luptă zilnic să învingă greutățile vieții. Aceștia învață de la vârstă fragedă să muncească pentru a-și asigura hrana, pentru a depăși limita subzistenței. Din aceste motive rezultatele la învățătură scad constant, ducând treptat la tentativa de a abandona școala. Pe acești copii viața îi învață că pentru a supraviețui trebuie să muncească și că nu educația instituționalizată este cea care le poate asigura viitorul.

Acestea sunt principalele cauze – dar nu singurele – care contribuie la crearea unui impact emoțional puternic în sufletul adolescentului care ajunge într-o situație limită, în care se simte dezorientat, neștiind care este drumul cel mai bun pe care să-l urmeze.  Negăsind sprijin din partea părinților care sunt plecați în străinătate sau  prea preocupați de problemele vieții, copilul evadează într-o lume oferită la întâmplare, de către anturajul destul de ofensiv găsit în anumite locuri neprielnice educației unui adolescent. Rolul dascălului este de a anticipa astfel de situații și de a găsi o soluție salvatoare, specifică fiecărui caz.

În timpul carierei didactice, am întâlnit mai multe situații de tentativă de abandon școlar în care am intervenit, dar una dintre ele m-a marcat în mod deosebit.

Eleva E. din clasa a VIII-a, la o scoală din mediul rural, era una dintre elevele cele mai conștiincioase din clasă (premiantă, participase la Olimpiada de Limba și literatura romană, obținând premiul al III-lea la etapa județeană). Părinții ei, oameni modești, îi oferiseră o educație aleasă, favorabilă carierei sale.

La sfârșitul semestrului I al clasei a VIII a, încep însă să se întrezărească schimbări inexplicabile în comportamentul elevei E, care, în calitate de dirigintă, îmi dau motive de îngrijorare. Nu-și mai face temele, se pregătește din ce în ce mai puțin pentru ore, obținând note din ce în ce mai mici și începe să absenteze.

Din discuția avută cu colegii din clasă reiese că părinții E. plecaseră să muncească în străinătate pentru a putea să-i asigure un viitor iar aceasta rămăsese în grija bunicilor din partea mamei, care aveau grijă și de verișoara ei, elevă în clasa a X a. Tot de la colegi am aflat că cele două fete începuseră să frecventeze barurile și să piardă nopțile în diferite locuri de distracție. Așa mi-am dat seama de ce E. era în ultimul timp obosită și de ce absenta de la ore.

Pentru început, am avut o discuție cu eleva în cauză, care, în urma promisiunilor făcute, părea să-si îndrepte comportamentul. După o perioadă am aflat însă că E. are un prieten cu care voia să se căsătorească pentru a pleca împreună în străinătate, la părinții săi, pentru a câștiga mai mulți bani.

Prietenul E. era cu 10 ani mai mare decât ea, terminase numai 8 clase și muncea în străinătate. Acesta reușise să-i insufle E. ideea că în România școala nu mai are valoare, studiul nu-i mai poate oferi niciun viitor și că singura șansă a tinerilor este să muncească în altă țară. I-am contactat telefonic pe părinții elevei, cu care nu mai discutasem de când plecaseră din țară și care nu știau ce se întâmpla cu fiica lor. Întoarcerea mamei a avut un rol hotărâtor pentru viața E. Aceasta a redevenit eleva conștiincioasă care lua numai note de 9 și 10 iar la examenul de la sfârșitul clasei a VIII-a a obținut media 9,67, spre mulțumire mea, a părinților săi și a tuturor cadrelor didactice.

Acum, E. are un loc de muncă în România, este intr-o funcție de conducere,  fiind expresia reală a faptului că, prin muncă perseverentă, se poate obține un loc de muncă decent în țară. De câte ori mă întâlnesc cu ea simt că viața mi-a dat șansa să formez alte vieți și-i mulțumesc lui Dumnezeu că deseori sunt omul potrivit pentru omul potrivit.

Concluzia mea este că în cele mai multe cazuri prevenirea unui abandon școlar se poate realiza prin cooperarea cadrelor didactice cu familia elevului. Din nefericire, mai există încă foarte mulţi părinţi ignoranţi, nepreocupaţi de educarea copiilor lor, lipsa de interes putând fi pusă pe seama nivelului cultural scăzut, nepăsării sau convingerii că educarea copiilor nu este datoria lor, ci a şcolii sau, mai rău, consideră că școala nu este decât o pierdere de timp care nu le mai poate oferi niciun viitor copiilor lor.

Cazul descris mai sus a fost un caz fericit, căci părinții s-au dovedit conștienți de faptul că școala are un rol hotărâtor pentru viața copilului lor. Au fost și cazuri mult mai dificile, în care părinții au refuzat să-si mai școlarizeze copiii din cauza sărăciei și a nivelului de educație. Pentru acestea a fost necesară intervenția comunității locale și uneori a forțelor de ordine. O modalitate care a avut impact a fost acordarea de burse sociale și a unor ajutoare din partea comunității locale.

Problema abandonului școlar este o problemă majoră cu care se confruntă în mod special școlile din mediul rural și care nu poate fi întotdeauna rezolvată, în ciuda implicării tuturor organelor abilitate. Aceasta este o realitate  care de cele mai multe ori este ignorată, sau este atribuită în mod exclusiv cadrului didactic, uitând că de fapt problema este datorată unei multitudini de motive care se regăsesc în cadrul vicios oferit de societate.

 

prof. Maria Vartolomei

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/maria.vartolomei

Articole asemănătoare