Variabile educaționale contemporane

Educaţia este o formare  a persoanei pentru a interacționa pozitiv în familie și societate, în scopul dezvoltarii individuale și sociale.

Iată câteva  dintre cele mai frumoase și complexe definiții ale acesteia de-a lungul vremii:

A educa înseamnă „a cultiva curăţenia sufletească şi buna cuviinţă a copiilor şi tinerilor; a-l creşte pe copil moral şi evlavios, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos; pe scurt a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educaţia este asemenea unei arte: artă mai mare decât aceasta nu există, pentru că dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare” (Sfântul Ioan Hrisostom).

„Educaţia constituie acţiunea generaţiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a forma acestora din urmă anumite stări fizice, intelectuale şi mentale necesare vieţii sociale şi mediului pentru care sunt destinate ” (Durkheim).

„Educaţia este acea reconstrucţie sau reorganizare a experienţei precedente şi care măreşte capacitatea de a dirija evoluţia celei care urmează” (Dewey).

Formarea presupune transformari psihice ale personalităţii elevului pentru a realiza noi trăsături caracteriale și conduite psihice dezirabile. Instruirea presupune o transmitere a informaţiilor acționând asupra laturii instrumental – intelectuală a personalităţii formabilului. Activitatea educativă şcolară şi extraşcolară reprezintă spaţiul aplicativ care permite transferul şi aplicabilitatea cunoştinţelor, abilităţilor, competenţelor dobândite în sistemul de învăţământ. Atât activitatea educativă şcolară cât şi cea extraşcolară dezvoltă gândirea critică şi stimulează implicarea tinerilor în actul decizional privind propria dezvoltare, dar și  în asumarea responsabilităţilor sociale, realizându-se, astfel, o simbioză între componenta cognitivă şi cea comportamentală. Pentru a realiza un demers didactic de calitate trebuie să cunoaștem foarte exact trăsăturile personalităţii formabilului.

Caracterizarea pe care o facem altcuiva este bazată pe conduitele şi atitudinile formatorului, pe valorile personale și cunoașterea sa umană, care poate fi însă uneori voalată de factori conjucturali. Spre exemplu, despre un elev tăcut vom afirma că este timid, ca şi cum ar fi vorba despre o stare, o trăsătură a personalităţii sale, fără să ținem seama pot exista și explicaţii alternative datorate unor factori conjuncturali: elevul este plictisit, poate fi bolnav, ori într-o criză afectivă, etc.

De obicei, ca profesori caracterizăm un copil în funcţie de QI, dar obținem un rezultat eronat,  deoarece personalitatea nu este compusă doar din inteligenţă, ci şi din afectivitate, temperament, caracter, voinţă, motivaţie, sociabilitate, etc. Totuși nici toate acestea la un loc nu pot caracteriza complet o persoană. Intervin factorii conjuncturali- starea de moment, cultura, valorile unei persoane, aptitudinile şi atitudinile sale faţă de anumite situaţii, etc.

Profesorul trebuie să-și aprecieze elevul în funcţie de ceea ce produce acesta și de modul în care procedează pentru obținerea rezultatelor. Nu apreciem în general persoana, ci procedurile şi produsele sale, atunci când realizăm o evaluare directă. Complementare educației formale sunt cea non-formală și cea informală, cu rol major în formarea personalității tinerilor.

Educaţia nonformală – cuprinde totalitatea activităţilor educative ce se derulează în afara clasei sau prin intermediul unor activităţi opţionale. Aceasta se caracterizează printr-o mare flexibilitate şi vine în întâmpinarea intereselor particulare și foarte variate ale elevilor. Scopul său îl constituie completarea formării tinerilor în domenii conexe celor instituționale, de interes în formarea lor pentru carieră și pentru viață (pentru susţinerea celor care vor să se dezvolte în sectoare particulare de activitate, exploatarea mai bună a resurselor locale sau personale, desăvârşirea profesională sau iniţierea într-o nouă activitate, etc.).

Educaţia nonformală o completează pe cea instituţionalizată și se realizează prin intermediul olimpiadelor, concursurilor, cercurilor, filmelor educționale pentru copii, emisiunilor cu caracter educativ, etc. Conţinutul activităţilor extraşcolare este stabilit de către profesor împreună cu elevii, conform intereselor şi dorinţelor acestora. Acest conţinut poate fi o continuare la un nivel mai înalt a ceea ce şi-au însuşit elevii la lecţii, dar, de cele mai multe ori se propun activităţi care nu figurează în programele şcolare.

În completarea educației nonformale vine educaţia informală,  ce include totalitatea informaţiilor aleatoare, eterogene, cu care este confruntat fiecare dintre noi în viața de toate zilele şi care nu sunt organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic. Ea poate precede şi depăşi ca durată, conţinut şi modalităţi practicile educaţiei formale și nonformale. Mesajele informale sunt preluate cu precădere din mass-media și presa. Informaţia preluată din mass-media sau presă devine funcţională, dacă este conexată, integrată şi valorificată în sistemul de reprezentări şi noțiuni achiziţionate anterior.

În sfera informală iniţiativa învăţării revine fiecăruia, educaţia fiind voluntară, iar competenţa dintr-un domeniu sau altul este apreciată după criteriul reuşitei. Specificul educaţiei este dat de declanşarea unor interese de cunoaştere pentru subiect, într-un mod pur personal, fără obligaţii și care oferă posibilitatea de a gestiona propriul proces de formare.

Toate cele trei educaţii paralele se întrepătrund și interacționează benefic pentru formarea cât mai completă și complexă a fiecăruia dintre noi. Sub aspectul succesiunii în timp şi al rezultatelor, educaţia formală este primordială, prin necesitatea ei pentru individ şi prin puterea ei integratoare şi de sinteză. De volumul și calitatea educaţiei formale depinde preluarea și asimilarea influenţelor nonformale şi informale. Ponderea educaţiei se poate deplasa de la o vârstă la alta în favoarea nonformalului sau a informalului, în funcție de interesele fiecăruia și de obiectivele propuse în continuare. Toate cele trei tipuri de educație prin acțiunea lor comună în proporții variabile, formează educația permanentă. Aceasta se realizează pe tot parcursul vieții ducând la modelarea personalității fiecăruia, până la desăvârșire, ca limită superioară dezirabil de atins.

Educaţia valorifică ceea ce s-ar putea realiza (ținând cont de ereditate) şi ceea ce se oferă (variabilele de dezvoltare conferite de mediu). Organizarea eficientă a timpului liber, efectuarea unor activităţi interesante, recreative şi utile, previn plictiseala, lenea şi antrenarea tinerilor în activităţile antisociale. Dezvoltarea personala apare dacă se menţine un nivel optim între ceea ce vrea, poate, ştie elevul la un moment dat şi ceea ce i se oferă dar și cum (cât de captivant) i se oferă.

Elevul trebuie să utilizeze cunoştinţele însușite, să le actualizeze diferenţiat, să realizeze conexiuni pentru stocarea lor și să renunțe la cunoştinţele neoperante. Profesorul va folosi tactici, metode, procedee active şi participative, va stimula şi încuraja creativitatea, imaginaţia tinerilor. Trebuie să aibă o poziție flexibilă, deschisă, la iniţiativele elevilor, pentru a  înţelege lumea şi altfel decât au făcut-o până în acel moment.

Paradigma „noilor educaţii” sau a unor conţinuturi centrate pe o anumită temă: educaţia ecologică, educaţia pentru pace şi democraţie, educaţia pentru o viață sănătoasă, educaţia pentru schimbare şi dezvoltare, educaţia pentru comunicare şi mass-media, educaţia economică, educaţia privind drepturile fundamentale ale omului, educaţia interculturală, va evolua în timp aducând noi perspective de abordare a realității. Diversitatea și evoluția socială reverberează la nivel educațional aducând noi mutații și abordări de sistem.

Bibliografie:
Şcoala la răscruce. Studiu de impact (coord. L. Vlăsceanu). Iaşi: Editura Polirom, 2001.
Graham-Brown, S. Education in the Developing World. Harlow: Longman, 1991.I.
Heilbroner, R. L., Filozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi ideile marilor economişti, ed. a II-a. Bucureşti: Humanitas, 2005.
Iorga, Nicolae. Istoria învăţământului românesc. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1971.

Accesări: 216

Articole asemănătoare