Valorificarea toponimiei locale în predarea şi însuşirea lexicului la clasele I-IV

Cuvântul se dovedeşte şi din punctul de vedere al cultivării limbii unitatea de bază a limbii. Cele mai numeroase şi mai supărătoare greşeli (sau nereuşite) de limbă se înregistrează în domeniul lexicului. Ele apar chiar în vorbirea şi scrisul unor oameni cu pretenţii de cultură. Cauza principală rezidă în insuficienta preocupare, la nivel social (în şcoală sau în afara ei), şi individual pentru învăţarea lexicală, în condiţiile în care vocabularul, aflându-se într-un continuu proces de schimbare, poate fi mai greu normat.

Lexicul (sau vocabularul) este format din totalitatea cuvintelor care au existat şi care există într-o limbă. Disciplina care studiază componenta lexicală a unei limbi se numeşte lexicologie.La fiecare nivel al învăţământului, studiului lexicului i acordă interes, dar nu beneficiază încă de importanţa care i se cuvine.

Având în vedere implicarea învăţătorului în optimizarea comunicării elevilor, el trebuie să ştie care este locul vocabularului în ansamblul procesului de comunicare, structura lexicului, pentru că din 120.000 de cuvinte, câte numără limba română, nu toate sunt egale şi nu este necesar acelaşi tratament didactic faţă de ele. În activitatea sa, învăţătorul va urmări ca elevii să stăpânească bine cuvintele absolut necesare pentru comunicarea cotidiană.

Vocabularul unei limbi nu reprezintă o masă compactă. El este format din două părţi: un fel de nucleu, fondul principal lexical (alte denumiri: fond principal de cuvinte, vocabular de bază, vocabular fundamental), în care intră cuvinte foarte puţine, în jur de 1500, dar foarte importante pentru a se realiza comunicarea, şi masa vocabularului, înglobând celelalte cuvinte, mai rar întrebuinţate şi cunoscute anumitor categorii de vorbitori.

O disciplină din compunerea lexicologiei este onomastica.

Onomastica este, într-un fel, un domeniu onomasiologic, deoarece se ocupă de cuvintele care denumesc referenţi grupaţi în aceeaşi categorie pe baza practicii istorice a vorbitorilor. Este vorba de reperele individuale, în spaţiu, timp şi activitate socială,  desemnate de numele proprii, care constituie obiectul onomasticii. Aceste nume au un specific pronunţat în raport cu celelalte unităţi lexicale ale limbii, constituind o categorie sau, după unii, un nivel lexical distinct, cu consecinţe adecvate în plan metodologic. Principala consecinţă este constituirea unei discipline speciale – onomastica – care le studiază. Această disciplină lingvistică are un caracter interdisciplinar, dar are punctul de pornire şi baza de sprijin în lexicologie, a cărei parte cei mai mulţi specialişti o consideră. Ea foloseşte, de asemenea, noţiuni şi reguli caracteristice altor discipline lingvistice (morfologia, sintaxa, dialectologia, stilistica) şi extralingvistice (geografia, istoria, psihologia, sociologia, demografia, istoria culturii, religiilor, artelor etc.), pe care le adaptează propriului ei obiect.

Numele proprii sunt, la origine, cuvinte comune care s-au specializat  în individualizarea  unor referenţi, fără a se mai trece prin faza generalizării conceptuale. Sensul acestor nume nu mai corespunde unei clase de referenţi (unei noţiuni, deci), ci unui referent individual, pe care-l identifică direct, lexical, nu gramatical (prin articol, determinare etc.), ca în cazul cuvintelor comune. De exemplu, numele Dascălu sau Stejarul, care denumesc ca apelative (dascălu, stejaru) orice persoană de profesie „dascăl”, respectiv orice arbore din esenţa „stejar”, desemnează în prezent o anumită persoană, respectiv  un anumit topic (loc). Cu mijloacele lexicului comun, această identificare (individualizare) s-ar fi putut realiza prin articulare (dascălul, stejarul) sau, mai eficient, prin articulare şi determinare sintactică (dascălul acesta / de aici/ de la şcoala etc; stejarul acela/ de acolo/ din câmpia satului etc.).

Comuna Ştefeşti este una din cele 86 comune ale judeţului Prahova, judeţ ce are o suprafaţă de 4684 km, ceea ce reprezintă 1,98% din suprafaţa României şi o populaţie de 855.000 locuitori, respectiv 450.376 persoane în mediul urban şi 399.624 persoane în mediul rural. Prahova face parte din categoria judeţelor care ocupă pantele sudice ale Carpaţilor şi se întinde până la zona de câmpie, limitele nordice urmărind cu mici excepţii culmile înalte ale munţilor, iar limitele de est şi vest străbătând pe rând munţii, dealurile şi câmpia. Pe teritoriul judeţului se intersectează paralela de 45 de grade latitudine nordică cu meridianul de 26 grade latitudine sudică, la câţiva km nord de oraşul Ploieşti. Clima, apele, vegetaţia şi fauna se schimbă în raport cu formele de relief variate, de la munţi înalţi cu piscuri albe (Vârful Omul – 2507 m), până la şesurile brăzdate de ape. Proporţia între formele de relief fiind de: 26,8 % munţi, 36,5 % dealuri, 37,3 % câmpie. Este situată în partea central-nordică a judeţului Prahova la o distanţă de 45 km faţă de municipiul Ploieşti şi de 10 km faţă de oraşul Slănic.

„Nu sunt realităţi numai clădirile de piatră şi peticile de hârtie; mitul păstrează eternităţii latura sufletului generaţiilor. Ceea ce au crezut bătrânii şi ceea ce vor crede copiii noştri, desfătaţi de vis, e un adevăr pe care nu-l vor putea înlătura oamenii prea serioşi. Nici un argument nu poate sta mai presus decât o frumuseţă” .

Bogăţia pământului românesc, admirabila sa înzestrare cu tot ce e necesar vieţii omeneşti, a făcut ca el să fie necontenit locuit, din cele dintâi timpuri ale preistoriei, din paleolitic şi până astăzi.

Zona mai largă a văii Vărbilăului şi cea a Slănicului a oferit omului încă din cele mai îndepărtate vremuri, pământ fertil pentru ogor şi păşunat, apă, lemne, vânat şi adăpost la caz de nevoie în pădurile masive de foioase şi conifere.
Într-un asemenea spaţiu geografic nu este de mirare că cele mai vechi urme de locuire umană datează din epoca comunei primitive. Dovadă în acest sens, constituie găsirea pe teritoriul comunei Ştefeşti, a două toporaşe din piatră şlefuită. Unul dintre toporaşe este perforat putându-i-se ataşa coadă de lemn. Astăzi acesta se află expus la „Muzeul Sării” din oraşul Slănic Prahova, ce se învecinează în partea de Est cu comuna Ştefeşti la cca 3 km distanţă. Pe celălalt toporaş neperforat, specialiştii în istorie veche, de la Universitatea Bucureşti, l-au datat în perioada eneolitică sau trecerea la epoca bronzului. Se presupune a fi un obiect de cult, prin inciziile ce le prezintă pe părţile laterale.

Ambele toporaşe au fost găsite de către elevii şcolii din comună pe Valea-Pietrii – deci la N de comună, cu ocazia construirii unui drum forestier.

Toporaşele au fost scoase la suprafaţă în cursul lucrărilor de spărtură necesare construirii drumului forestier. Zona prezintă numeroase mărturii arheologice ale activităţii omului în acest spaţiu geografic, şi în acest sens, dau un singur exemplu elocvent.

Nu departe de teritoriul comunei Ştefeşti, spre Sud în 1929 la Coţofeneşti, sat aparţinând astăzi comunei Vărbilău, a fost descoperit celebrul „Coif de aur”, aparţinând probabil unui reprezentant al aristocraţiei locale getice (începutul sec. al IV-lea î.e.n.).

În perioada Evului Mediu, cu numeroase acţiuni militare de cotropire şi jefuire în special, zonele de deal, cu munţii şi pădurile lor învecinate, ofereau condiţii prielnice, de adăpostire în caz de primejdie. Trebuie să pomenim rolul important pe care l-a jucat pădurea. O mare parte din teritoriul nostru, mai ales în epoca întunecată a năvălirilor barbare, s-a desfăşurat la adăpostul pădurii.

Vorba cunoscută „codrul e frate cu românul”, exprimă din punct de vedere istoric, o puternică realitate. Muntele ca loc de adăpost, a fost important mai ales prin pădurile sale; aceste păduri se întindeau pe suprafeţe enorme şi în regiunile dealurilor şi a câmpiei.

În legătură cu vechimea comunei Ştefeşti, pe baza unor date şi tradiţii locale, consemnate în unele lucrări ştiinţifice se poate spune că Ştefeştiul are o vechime de cel puţin 479-484 ani. Începuturile comunei Ştefeşti, potrivit tradiţiei, datează de la 1513-1520 în timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521) spunându-se că: „se crede că şi-a luat numele de la primul om pe nume Ştefan ce s-a stabilit în această localitate cam pe la anii 1513-1520”  şi tot cu aproximaţie în prima jumătate a secolului al XVI-lea se consemnează constituirea aşezării care de la acel Ştefan va lua denumirea de Ştefeşti. Ulterior aşezarea se va extinde spre nord, unde se va constitui un alt sat al acestei aşezări pe nume Scurteşti.

Referitor la numele satului Scurteşti, din partea de N a comunei Ştefeşti se arată că: „numele se trage de la un căpitan al lui Şerban Vodă Radu – domn al Ţării Româneşti între anii 1602-1631, – numit Scurtu, căruia domnul i-ar fi dăruit locuri aici după venirea sa în ţară din Ardeal şi după luptele de la Teleajen” . Din cele relatate din textul citat, se poate trage concluzia că primele înjghebări de case şi gospodării în partea de Nord a comunei sunt ulterioare anului 1602, când domnul Ţării Româneşti – Radu Vodă Şerban a obţinut o strălucită biruinţă în bătălia de la Ogretin – Teişani din 13-14 septembrie 1602 împotriva oştilor moldo-polono-tătăreşti conduse de Simion Movilă şi de hanul tătar Gozi- Ghirai. Referitor la această bătălie, se arată că: „o puternică armată moldo-polono-tătară pătrunde în ţară la începutul lui septembrie 1602. În dimineaţa zilei de 13 septembrie ajunsese la vărsarea râului Râncezeanca în Ogretin aproape de intrarea în satul cu acelaşi nume. Aici a fost întâmpinată de armata munteană, care avea în frunte pe viteazul adu Şerban, prahovean, de fel din Mărginenii Prahovei, reputat luptător în rândurile lui Mihai, alături de care luptau încercaţii oşteni ai lui Mihai, în frunte cu Stroe Radu şi Preda Buzescu. Lupta a fost sângeroasă, a început  în zorii zilei de 13 septembrie şi a durat două zile” .

În urma obţinerii acestei victorii, domnul Radu Ştefan, răsplăteşte serviciile acestui căpitan Scurtu dându-i în proprietate pământurile pe care se va forma satul Scurteşti.

Din discuţiile avute cu bătrânii am constatat că nici unul din bătrânii ce-i mai avem azi în sat, nu poate să-mi spună exact de când datează comuna Ştefeşti. Originea ei se pierde deci în negura vremurilor. Dintr-un început, spun ei, primele înjghebări d case şi gospodării, au pornit din partea de sus, formându-se mai întâi satul Scurteşti.
În vechime, regiunea în care se află comuna a fost aproape complet acoperită cu păduri seculare, numită „Crucişoara” care a aparţinut metocului Mănăstirii Ghighiu.

Din cele spuse de bătrânul Stan Tăbăraş, reiese că în anul 1962, la capătul moşiei arătate mai sus, spre vest în apropiere de apa Vărbilăului, pe locul numit „podul Siliştei” a existat o mănăstire cu numele de „Cruciuliţa” mult înaintea bisericuţei din lemn existentă astăzi. Lemnele din care s-a construit bisericuţa au fost tăiate din pădurea de pe locul numit „Valea Fântânii” (din împrejurimile acestei bisericuţe). Din aceste păduri nu au mai rămas decât mici porţiuni ca: „Malurile” şi „Vulpea”.

Bătrânii mai spun că în jurul acestei bisericuţe, construite în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, nu existau decât aproximativ 30 de case împrăştiate prin pădurile de bozi (aflate în preajma bisericuţei).

O altă variantă a denumirii satului Scurteşti ar fi că s-a numit aşa, după numele unei familii Scurtescu, care după unii ar fi fost mici de statură (lucru care ar avea un sâmbure de adevăr, deoarece de obicei, oamenii de la munte sunt mai mici de statură), iar după alţii pentru că se ocupau cu lucratul scurteicilor, acea haină lungă de iarnă, blăniţă care se purta şi încă se mai poartă şi astăzi de către femeile mai în vârstă, în special de cele mai avute.

În legătură cu formarea acestei aşezări există şi o legendă  transmisă din generaţie în generaţie pe cale orală, din conţinutul căreia va fi lesne de observat că atât ştirile scrise cât şi legendele au puncte comune de vedere, şi nu se contrazic, toate menţinând ca principal întemeietor al acestei aşezări pe căpitanul Scurtu.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, se formează şi cea de-a treia aşezare de azi a comunei Ştefeşti – satul Târşoreni.

Satul Târşoreni – se constituie şi se găseşte şi astăzi, pe partea dreaptă a râului Vărbilău, fiind cel mai mic, fără o formă precisă, cu unele case răzleţe, risipite pe pantele dealurilor.Satul se află pe un teren accidental. Uliţele sunt puţine şi principalele căi de acces de la o casă la alta sunt potecile sau cărările. Această aşezare nu are o vechime mai mare de 100 de ani. Interesant este faptul că acest sat n-a aparţinut de la început de comuna Ştefeşti.

În anul 1943, locuitorii satului Târşoreni au trecut la comuna Ştefeşti. Numele acestei aşezări provine de la numele de grup Târşoreni, care sunt oameni veniţi din satul Târgşor format cu sufixul colectiv –eni. De la numele de grup Târşoreni provine numele de familie Târşoreanu.

Bibliografie
P. Brătescu, T. Moruzi, C. Alexandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Prahova
C. Săvulescu, E. Filip, „Drumul istoric ascuns de pe plaiul lui Şerban Vodă”
Mihail Sadoveanu, Viaţa lui Ştefan cel Mare, 1934

* * *

Articolul include extrase din lucrarea de absolvire a autoarei – „Toponimia comunei Ștefești”.

 

Articole asemănătoare