Teorii ale atașamentului

Atașamentul este legătura afectivă care se formează între oameni. Teoria atașamentului descrie nevoia ființelor umane de a forma și a menţine legături emoționale puternice față de alte ființe umane. Are o importanţă fundamentală pentru a înţelegere tulburările grave ale personalităţii. În ceea ce priveşte originea unei tulburari a personalităţii, este necesar să se ia în considerare atât diferenţele temperamentale deja prezente la naştere determinate genetic,  precum şi unul din factorii care contribuie la condiţionarea calităţii interacţiunilor psihosociale cum ar fi stilul de ataşament.

John Bowlby, psihiatru şi psihanalist britanic, pune accentul pe realităţile sociale şi modul în care este educat copilul. El insistă şi evidenţiază termenii de: ataşament, separare şi  pierdere. Bowlby dezvoltă conceptul de ataşament făcând referire la relaţia afectivă primară dintre copil şi cel care are grijă de el (mamă – de regulă, tată, bunică). Din dorinţa de a-l proteja pe cel mic, cei doi se apropie foarte tare unul de celălalt. Bowlby spune că omul este dotat biologic cu anumite tipare de comportament care par a fi ereditare. Contactul fizic pe care îl are mama cu copilul ei: luarea acestuia în braţe, mângâiatul, legănatul, liniştirea, calmarea lui, ajută copilul şi apoi adultul, să fie capabil să dezvolte astfel de legături strânse şi cu alţi membri ai grupului social din care fac parte.

Ataşamentul îi permite copilului să-şi formeze un model al lumii, al figurii de ataşament şi al relaţiei sale cu ea, al său însuşi şi al respectului de sine.

Din perspectivă psihanalitică, copilul se ataşează de cel care îl îngrijeşte pentru că îi oferă tot ce este necesar pentru confortul său. Bowlby insită cu convingere asupra faptului că ataşamentul copilului nu se realizează faţă de persoana care îl hrăneşte şi îl schimbă, ci faţă de persoana cu care interacţionează şi comunică emoţional cu el. Ataşamentul se construieşte gradual depinzând de ambii parteneri, de capacitatea acestora de a interacţiona şi de a se completa reciproc. El trece prin anumite stadii şi este marcat de calitatea relaţiilor dintre parteneri . În concluzie, cercetările lui John Bowlby demonstrează că natura şi calitatea ataşamentului din copilărie influenţează dezvoltarea ulterioară a fiinţei umane.

Mary D. Salter Ainsworth, reprezentantă importantă a teoriei ataşamentului, a cercetat cu atenţie timp de câteva luni modele de ataşament la triburile din Uganda, Africa. Rezultatele pe care aceasta le-a obţinut, au susţinut teoria lui John Bowlby referitoare la cursul comportamentului de ataşament. A constatat că acei copii care erau în jurul vârstei de șase luni, erau ataşaţi puternic de mamele lor şi că cei mai mulţi au dezvoltat sentiment de teamă faţă de străini în jurul vârstei de 9 luni. Ainsworth precizează că unii copii erau îngrijiţi şi de alte persoane, iar aceşti copii prezentau ataşament şi faţă de persoanele respective.

Împreună cu colaboratorii săi, M. Ainsworth, a descris comportamentele copiilor faţă de mamele lor. Au observat că aceştia surâd şi se adresează vocal în special către mamă, plâng când mama nu se află în preajmă, o urmăresc şi ridică braţele către aceasta, explorează un mediu străin în prezenţa mamei sau se refugiează în braţele ei când se simt nesiguri.

Experimentul numit „Situaţia străină/ciudată” („Strange Situation”) demarat de către cercetătoarea M. Ainsworth, a avut ca scop observarea şi evaluarea relaţiilor de ataşament ale copiilor faţă de mamele lor. Copilul a fost observat jucându-se timp de 20 de minute în timp ce mama şi o persoană străină intră şi ies din cameră. Scopul acestei acţiuni a fost acela de a remarca perioada de timp în care copilul se va folosi de mamă ca bază de securitate, reacţia copilului faţă de absenţa mamei şi a răspunsului când mama se reîntoarce. Lipsa de încredere, timiditatea sau inhibiţia duc un ataşament caracterizat de insecuritate. Ajunse la maturitate, aceste persoane nu se bucură de dragoste şi de sprijin din partea celorlalţi, în primul rând pentru că nu caută aceste lucruri. Repercusiunile copilăriei îl pot transforma într-o persoană izolată, ostilă, uneori chiar antisocială.

Ataşamentul caracterizat de securitate apare şi se dezvoltă atunci când copilul are o relaţie bazată pe încredere cu părinţii săi. El conştientizează că părinţii sunt lângă el şi îl susţin indiferent de situaţie. Persoanele acestea sunt capabile să abordeze eficient orice situaţie nouă, să se adapteze şi să comunice cu uşurinţă. În antiteză se află ataşamentul caracterizat de insecuritate deoarece acesta apare şi se dezvoltă atunci când copilul nu este sigur pe protecţia şi disponibilitatea părinţilor de a-l ajuta atunci când este nevoie. Copilul este tentat să ceară atenţie tot timpul, are dificultăţi în a explora lumea exterioară şi se arată profund neliniştit. Acestea sunt urmările faptului că părintele nu se află mereu lângă copil când acesta are nevoie de el, ba mai mult, el se foloseşte de ameninţarea cu abandonul sau separaţia, cu scopul de a-şi educa copilul.

Mary Main  a studiat istoria de viaţă a adultului, făcând referire la sistemul de ataşament încercând să găsească o legătură între tipurile de ataşament şi comportamentul adultului. S-a pus accentul pe observarea comportamentului în intimitate, în cuplul cu partenerul de sex opus, dar mai ales în cele cu proprii copii.

În „Interviul de Ataşament al Adultului” dezvoltat de Mary Main şi Nancy Kaplan, i se cere individului să se gândească profund la relaţiile de ataşament precoce şi asupra experienţelor pe care acesta le are. Acest interviu scoate în evidenţă câteva tipuri de ataşament la adult, care au o legătură reciprocă cu tipurile de ataşament din mica copilărie şi respectiv tipul de ataşament care se poate dezvolta la copiii acestor adulţi.
Adultul ataşat autonom a dobândit în copilărie un grad de independenţă, autonomizare şi îşi poate descrie coerent experienţele proprii de ataşament, chiar dacă acestea sunt dureroase. Se adaptează cu uşurinţă în orice situaţie, este încrezător în unicitatea şi forţa cuplului şi a capacităţilor fiecăruia de a reface echilibrul temporar pierdut. Posibilele traume avute nu afectează balanţa între integrarea trecutului şi experienţele sale actuale. Relaţia cu copilul său nu este afectată, ba chiar acesta dă dovadă de echilibru, creativitate şi flexibilitate

Adultul cu ataşament dezinteresat (indiferent) a avut parte în copilărie de un ataşament ambivalent (evitant). Repercusiunile copilăriei ne înfăţişează un individ inflexibil şi evitant. Teama de eşec îl face pe acesta să pretindă că nu este interesat de o relaţie. Este lipsit de logică în gândire şi întâmpină dificultăţi în relatarea amintirilor despre copilărie. Are tendinţa să idealizeze copilăria, prezentând-o ca fiind minunată, dar imaginile zugrăvite nu constituie suportul pentru protecţie şi îngrijire, care, de fapt, reprezintă portretul actual idealizat al persoanei în cauză.

Adultul cu ataşament preocupat a dezvoltat în copilărie un ataşament anxios rezistent. Este asaltat de amintiri dureroase în care relatează drama experienţelor din copilărie. Reacţionează imprevizibil la stările de frustrare, iar agresivitatea şi mânia sunt stări des întâlnite la acest individ. Lipsa de încredere, suspiciunea şi gelozia pe orice tip de relaţie al persoanei iubite, îl fac să caute în permanenţă dovezi ale trădării, ceea ce îl face abuziv în relaţiile de intimitate. Din păcate, va imita modelul părinţilor lui, transmitând în acest fel un sistem de ataşament nesigur anxios propriului copil.

Adultul cu ataşament dezorganizat prezintă traume din copilărie ce au rămas încă nerezolvate. Neadaptat fiind, are tendinţa de a se îndrepta spre consumul de alcool şi droguri şi se află în imposibilitatea de a-şi asuma rolul de partener de cuplu şi parental. Îşi expune propriul copil la abuz sau neglijare, iar asta poate determina un ataşament dezorganizat şi la copil.

H. Harlow a realizat experimente care au vizat observarea relaţiei afective dintre mamă și copil. S-a urmărit acelaşi lucru şi în urma observării modului în care se dezvoltă copiii mici internaţi în instituţii (Spitz, Bowlby). Rezultatele acestor studii au scos în evidenţă faptul că deficitele afective înregistrate în această perioadă pot avea efecte negative asupra întregii vieţi a copilului. În urma observării copiilor din spitale, centre de plasament, creşe sau cămine săptămânale s-a ajuns la concluzia că aceştia sunt îngrijiţi relativ corespunzător fizic (primesc mâncare, tratament medical etc.),  dar, din păcate,  nu primesc îngrijirea afectivă şi educaţională corespunzătoare.  Copiii sunt privaţi de gesturi afective, nu sunt luaţi în braţe, nu se joacă nimeni cu ei, şi nici nu prea le vorbeşte nimeni. Îngrijitorii lor nu au poate nici timpul necesar să facă lucrurile acestea şi nici dispoziţia afectivă.

Studiul privind dezvoltarea copiilor mici internaţi în instituţii a arătat că cei mici sunt agitaţi şi plâng foarte mult imediat după ce au fost internaţi. Cu timpul însă, ei devin pasivi, apatici, nimic nu îi mai interesează, nu se joacă, ci stau liniştiţi în pătuţ. Această stare a fost numită de cercetătorul R. Spitz “hospitalism” şi are o influenţă negativă asupra dezvoltării psihomotorii. Este demonstrat faptul că aceşti copii se dezvoltă mai încet decât cei crescuţi în familie, atât fizic cât şi psihic: merg în picioare şi vorbesc mai târziu, se îmbolnăvesc frecvent, se dezvoltă mai greu intelectual. Tinerii de mai târziu întâmpină dificultăţi în stabilirea relaţiilor afective. Sunt instabili şi superficiali în legăturile lor afective deoarece, în primii ani de viaţă, nu au putut să stabilească o relaţie afectivă securizantă cu o singură persoană. Din cauza aceasta, mulţi dintre cei crescuţi în instituţii de la vârste foarte mici nu sunt capabili să devină soţi şi părinţi buni. Fetele crescute în instituţii care devin mame îşi abandonează frecvent copiii.

Tulburări asemănătoare în dezvoltare s-au observat şi la copiii internaţi frecvent în spitale, cei fără mamă, copiii internaţi în creşe sau cămine săptămânale s-au la copiii proveniţi din familii numeroase în care părinţii nu au timp să se ocupe de copii sau din familii cu un nivel intelectual şi cultural foarte redus.

D. Howe este de părere că părinții si copilul sunt programați biologic sa devină atașați unul de celălalt. El consideră că părinţii au obligaţia morală să-şi ajute copii pentru ca cei mici să-și valorifice întregul potenţial, să înveţe să gândească în perspectivă,  să-şi dezvolte abilităţile de colaborare cu oamenii din jurul lui, să devină încrezător în forțele sale, să facă faţă stresului şi frustrării şi să-și învingă teama şi neliniştea. D. Howe susţine cu tărie faptul că cu cât ataşamentul este mai puternic, cu atât baza afectivă este mai sigură. Dacă copilul are libertate, atunci îi creşte curajul şi stima de sine, dacă acesta se simte ameninţat,  el revine la „baza” fundamentată de familie. El poate face acest lucru doar dacă are un fundament afectiv adecvat, stabil.  Baza sănătoasă a unui ataşament oferă posibilitatea formării a unor oameni din punct de vedere psihic-emoțional, puternici în fața oricăror încercări ale vieţii, ușor adaptabili în orice context, competenţi  și responsabili în  asumarea obligaţiilor familiale și  profesionale.

Putem schimba tipul de ataşament? Da, putem. Condiţia pentru ca tipul de ataşament să poată fi modificat şi redirecţionat este ca intervenţia de specialitate să aibă loc înainte de vârsta de 5 ani a copilului. După această vârstă, intervenţia nu poate schimba tipul primar de ataşament, dar poate fi de ajutor pentru cei care sunt dispuşi să îl accepte.

Ca părinţi, avem obligaţia să construim atașamente emoționale sigure și trainice. Copiii noştri au nevoie de o legătură emoţională puternică cu noi pentru a evolua şi a se putea dezvolta sănătos. Un ataşament deficitar duce la condamnarea propriilor copii la un parcurs ce porneşte cu un real handicap.

Fără îndoială, viaţa afectivă joacă un rol important în tot ceea ce facem deoarece emoţiile sunt cele care determină satisfacţia şi împlinirea pe care ne-o dorim. Suntem oameni, avem sentimente, de aceea trebuie să realizăm că ataşamentul are o importanţă deosebită în dezvoltarea noastră. În mod cert, între ataşamentul stabilit în copilărie şi viaţa adultului există o legătură determinantă, ceea ce ne  influenţează în bine sau în rău întreaga viaţă.

 

prof. Silvia-Alina Ristea

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/silvia.ristea

Articole asemănătoare