Stimularea creativităţii este un demers socio-educaţional complex, ce cuprinde simultan fenomenele de activizare, antrenare, cultivare şi dezvoltare prin actualizarea virtualităţilor creative, pentru accederea lor de la posibil la real, prin afirmarea efectivă.
Receptivitatea şi curiozitatea copilului, bogaţia imaginaţiei, tendinţa sa spontană către nou, pasiunea pentru fabulaţie dorinţa lui de a realiza ceva constructiv creativ pot fi “alimentate” şi împlinite efectiv, pot fi puse adecvat în valoare prin solicitări şi antrenamente corespunzatoare care astfel pot oferi multiple elemente pozitive în stimularea si cultivarea potenţialului creativ propriu vârstei preşcolare.
Jocul şi învăţarea oferă copilului nenumarate prilejuri de a combina şi recombina reprezentările pe care le dispune propriile sale imagini, ascultand poveşti, basme, poezii, reconstruie mental principalele momente ale naraţiunii, le inversează, le omite, le amplifică şi inventează altele noi.
Astăzi, mai mult ca oricând, munca are un caracter creator, iar cunoştinţele şi tehnicile se înnoiesc continuu, grădiniţa şi şcoala având sarcina să-i pregătească pe copii pentru a face faţă noilor cerinţe, să găsească mijloacele cele mai eficiente pentru dezvoltarea creativităţii. Procedeele care stimulează procesul căutării, al descoperirii, care trezesc curiozitatea şi interesul copiilor, contribuie la formarea unei gândiri originale şi productive, însuşiri despre care se vorbeşte tot mai mult în pedagogia contemporană.
Vârsta de 3-6 ani se caracterizează printr-un remarcabil potenţial creator. În această acţiune, de mare răspundere, se înţelege că educatoarelor din grădiniţă le revine misiunea de a depista de timpuriu posibilităţile creative ale copiilor şi de a crea toate condiţiile optime de dezvoltare.
Se ştie că la preşcolari şi nu numai, creaţia ca proces mental declanşat şi susţinut de creativitate se materializează în performanţele pe care le ating copiii în privinţa cunoaşterii progresive a experienţei sociale care circulă, în privinţa modului în care singuri rezolvă situaţiile conflictuale apărute în propria gândire între cunoscut şi necunoscut. Ceea ce realizează ei în activitatea ludică (în joc, desen, modelaj, activităţi practice) sunt acte de creaţie numai pentru ei nu şi pentru alţii, aşa cum cere între altele creaţia propriu-zisă.
Pentru ca un copil să ajungă în stadiul de a crea trebuie să posede un anumit volum de cunoştinţe, de aceea educatoarea trebuie să fie preocupată permanent de îmbogăţirea cunoştinţelor copiilor din cele mai diverse domenii de activitate. Astfel copiii îşi însuşesc expresii specifice mediului respectiv, pe care apoi le transpun în jocurile lor.
Analizând modul în care se manifestă în jocul lui specific, putem înţelege nivelul pe care îl atinge creaţia şi nuanţele particulare pe care le comportă acest proces. Modul în care se comportă copilul în joc, ne ajută să înţelegem nu numai asemănarea ci şi deosebirea dintre creaţia propriu-zisă şi creaţia ludică.
Aproape toţi cercetătorii care s-au ocupat de jocul copiilor la vârsta preşcolară au reluat sub diferite forme ideea lui J. Sally despre joc.
Interesul pe care îl prezintă jocul constă în faptul că în el se dezvăluie în mod evident roadele fanteziei sale ascunse. În actul de creaţie, fantezia poate pornii de la realitatea înconjurătoare: copilul vede pietricele şi scoici şi spune: -Haideţi să ne jucăm „De-a magazinul!”
Creaţia în sensul obişnuit al cuvântului este un proces care se sprijină pe cunoaşterea ştiinţifică, temeinică a domeniului supus cercetării. În creaţia ludică este suficientă doar informarea empirică, generală. Creaţia ludică are în vedere, în primul rând, satisfacţia personală imediată, chiar dacă nemulţumirea prilejuită de joc persistă un anumit timp în conştiinţa copilului.
Procesul creaţiei este întotdeauna continuu. El comportă adeseori întreruperi şi stagnări, fără să dăuneze actului în sine. În sfârşit, greşeala în creaţie reprezintă un stop, o reluare, un şir de încercări mai mult sau mai puţin reuşite. Greşeala în creaţia ludică nu înseamnă stagnare ci o nouă înflăcărare a imaginaţiei, o creştere a interesului pentru activitate. Creaţia ludică a preşcolarului este activă şi productivă. Aşa se explică faptul că preşcolarul pune foarte multe întrebări în legătură cu situaţiile problematice întâlnite, întrebări la care singur găseşte răspunsul. Cu alte cuvinte, creaţia ludică ca act care tinde spre descoperirea adevărurilor de mult cunoscute, ca act care tinde spre o realizare personală deosebită, nu se confundă cu creaţia propriu-zisă.
Actul ludic poate fi apreciat ca improvizaţie autentică, căci improvizaţia este un act elementar de creaţie. Improvizând sau jucându-se, căci improvizaţia este un joc, un divertisment plăcut şi folositor, copilul îşi găseşte cadrul de afirmare şi dezvoltare. Expresia „Să zicem că…” folosită frecvent de copii şi trăită intens de ei în toate etapele jocului, pune în lumină actul creaţiei sub forma improvizaţiei, improvizaţie înţeleasă în sensul bun al cuvântului.
Sunt necesare aceste probleme teoretice pentru noi, educatoarele, pentru a şti cum să stimulăm imaginaţia creatoare de la cea mai fragedă vârstă.
Cercetarea pedagogică este acţiunea complexă cu caracter ştiinţific, care propune existenţa unei teme de cercetare, a unei ipoteze de lucru, a unor obiective de cercetare care să valorifice ipoteza, a unor metode ştiinţifice de cercetare, a unei interpretări ştiinţifice a rezultatelor obţinute şi a unei aplicări generale a rezultatelor pozitive.
Astfel, am încercat să îmbin munca didactică cu interesul deosebit pentru găsirea unor soluţii mai bune de optimizare a metodelor, procedeelor şi mijloacelor de învăţământ şi de sporire a valenţelor instructiv-educative ale activităţilor desfăşurate zilnic cu preşcolarii.
Bibliogafie:
J. Sally – “Psihologia jocului”, E.D.P., Bucureşti, 1980;
Eugenia Apetroaie – Stimularea creativităţii prin activităţi de modelaj, Revista Învăţământul preşcolar, nr. 3-4/2005.