Scopul şi sarcinile exerciţiilor gimnice, cu deosebire a complexelor de dezvoltare fizică generală, sunt similare educaţiei fizice în general, ele contribuind la o dezvoltare armonioasă a organismului. Practicarea acestor exerciţii contribuie la formarea şi perfecţionarea unor mişcări coordonate, la formarea capacităţii de angajare rapidă, la rezolvarea îndemânatică a diferitelor sarcini motrice. Exersarea îi face pe copii mai activi, îi antrenează în măsură mai mare la executarea unor mişcări variate, le dezvoltă îndemânarea curajul, viteza şi le formează deprinderea de a acţiona în colectiv şi în folosul colectivului. Respectarea regulilor de execuţie contribuie la dezvoltarea atenţiei, la educarea voinţei, a cinstei şi comportării civilizate.
În „Metodica educaţiei fizice în grădiniţa de copii” de Georgeta Dragomirescu, Suzana Kun şi Elena Bojin, exerciţiile gimnice ocupă un loc important în dezvoltarea capacităţii motrice. Autoarele afirmă că baza acestora o constituie acţiunile motrice active motivate de o sarcină parţial îngrădită de reguli. Totodată, acţiunile respective urmăresc învingerea în condiţii mereu schimbătoare a diferitelor dificultăţi sau obstacole ivite în calea scopului propus. Acţiunile sunt în general legate de executarea unor mişcări de bază la nivelul segmentelor şi a întregului corp, referindu-se la mişcările braţelor, trunchiului, picioarelor cu un grad mai mic sau mai mare de amplitudine, viteză, coordonare şi forţă.
V.V. Belinovici, în „Procesul învăţării în educaţia fizică”, ne argumentează odată în plus necesitatea perfecţionării capacităţii motrice, exerciţiile de dezvoltare fizică generală fiind cele mai simple forme de practicare a exerciţiului fizic fiind numite abc-ul mişcărilor motrice sau forma principală de alfabetizare a copilului pe linie motrică.
Sub aspectul psihomotricităţii, etapa de dezvoltare între 3-8 ani este propice dat fiind marea plasticitate a scoarţei cerebrale. Interesul specialiştilor referitor la definirea capacităţii motrice şi importanţa liniilor metodice de dezvoltare a sa s-a dovedit a fi unul special dat fiind beneficiile pe care aceasta le are în formarea personalităţii umane. Dintre aceste preocupări, amintim:
Galenus, după cum scria Ulman în 1977, deosebea mişcările ca fiind active, pasive sau mixte. În cele active un rol important îl avea forţa, rapiditatea şi violenţa pe care o necesită aceste mişcări. Remarcăm lipsa rezistenţei.
În aprecierea elevilor săi, Amoros măsura forţa, apreciind agilitatea, voinţa şi dibăcia acestora.
După Herbert, forţa reală se compune din rezistenţă sau fond (capacitatea de a realiza o activitate prelungită), viteză (capacitatea de a se deplasa rapid) şi îndemânare (capacitatea de a-şi folosi muşchii şi de a-şi economisi forţele)
Paul Bert (1850), Chauveau, de Marey, Lagrange, Mosso au fost preocupaţi de bazele fiziologice ale capacităţii fizice. Primele elemente de fiziologie musculară apar în lucrările lui Hill (1925) şi mai apoi în cele ale suedezului Per Olaf Åstrand. Sunt menţinate deasemenea lucrările bazate pe sistemul nervos (1900) conduse de Sir Charles Sherrington care tratează problema propioceptivităţii.
Dintre studiile psihologiei diferenţiale, este reţinută lucrarea astronautului F. W. Bessel apărută în 1822.
Asistentul lui Wundt, J. Mc Keen (1890) reia studiul timpilor de reacţie, concepând o baterie de teste (el este creatorul cuvântului „test”), ce cuprinde zece probe prin care se conturează fizionomia mentală individuală, probe din care primele două fac referire strictă la câmpul motricităţii sportive. În 1884, Francis Galton cu ajutorul unui laborator antropometric culege numeroase date ce vizează caracteristicile indivi-duale.
Alfred Binet dezvoltă noţiunea de test şi în studiile sale ce abordează capacităţile fizice, calculează corelaţii între diferite probe cum sunt: forţa manuală, forţa de tracţiune pe verticală, ergografie, timpul de reacţie la un stimul, maxim de puncte realizate cu un creion în 5 sec., timpul de parcurgere a distanţei de 30 m, statură, greutate, capacitate vitală, perimetrul toracic.
În 1902, Demeny introduce experimentarea şi analiza proceselor biomecanice care constituie bazele organizării comportamentului.
Sunt remarcate studii cu privire la evoluţia funcţiilor motrice în timpul copilăriei, a lateralităţii, a dibăciei manuale, a aptitudinilor motrice (Guilmain, 1978).
În 1920, Marc Bellin du Coteau aprecia că valoarea fizică este constituită din patru capacităţi fundamentale: viteza, coordonarea, rezistenţa şi forţa. Astfel sigla V.Î.R.F. este cunoscută şi recunoscută până în zilele noastre. Clasificarea are o parte de validitate dar nu decurge dintr-un demers ştiinţific fondat pe un experiment ci mai degrabă din intuiţie şi poate fi considerată drept „a priori”.
În valoarea fizică, Thomas Cureton (1947) deosebeşte: forţa, puterea, viteza de reacţie, supleţea. În aceeaşi perioadă Erwin Fleishman începe studierea capacităţilor fizice având la bază demersul ştiinţific. Pe baza lucrărilor lui Fleishman, în 1970, R. Thomas alcătuieşte Brevetul de Aptitudini Motrice menite să evalueze valoarea fizică a elevilor pentru orientarea lor sportivă.
Bibliografie:
1. Cârstea, Gh., Educaţia fizică, teoria şi bazele metodicii, A.N.E.F.S., Bucureşti, 1997.
2. Thomas, R., Performanta motrică, C.C.P.S., SCJ, nr.100-101, Bucureşti, 1995.
3. Dragnea, A., Consideraţii teoretice privind măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport, Rev. EFS, nr. 12, 1993, p. 7.