Proiectarea educațională, o necesitate

Procesul de învăţământ este o activitate conştientă, organizată, sistematică, orientată spre atingerea unor finalităţi, scopuri, obiective precise. Acest fapt presupune o pregătire temeinică şi o anticipare a modului în care urmează să se desfăşoare întreaga activitate didactică. Proiectarea educaţională presupune crearea cadrului instituţional şi organizarea de activităţi care să conducă la realizarea idealului educaţional al unei epoci şi societăţi. Rolul proiectării este acela de a eficientiza educaţia, de a prefigura cât mai exact demersul didactic, ea fiind o acţiune bine gândită, ce ameliorează raportul dintre certitudine şi aleatoriu.

Proiectarea educaţională afectează întregul sistem de învăţământ, având o structură ierahică. Putem distinge o proiectare care se realizează la nivelul sistemului instituţional, o proiectare a unui modul şi o proiectare a unei secvenţe didactice. Proiectarea oricărui nivel influenţează întotdeauna celelalte niveluri.

Proiectarea sistemului educaţional constă în stabilirea obiectivelor fundamentale ale învăţământului într-o anumită etapă istorică. Idealul educaţional al unei societăţi va fi întotdeauna în concordanţă cu factorii socio-economici specifici societăţii respective, cu realitatea actuală, dar şi cu direcţiile de dezvoltare ale acesteia, cu tendinţele devenirii ei. Proiectarea sistemului are un caracter interdisciplinar şi este rezultatul colaborării între mai mulţi specialişti din domenii diverse. Ea oferă soluţii problemelor viitoare cu care s-ar putea confrunta societatea, pentru asta luându-se în calcul resursele de care aceasta dispune.

Al doilea nivel al proiectării constă în prefigurarea unei componente a sistemului: un tip de şcoală, un ciclu de învăţământ, un set de obiecte de învăţământ, un capitol din programa şcolară… În proiectarea unui modul se ţine cont de contextul din care acesta face parte, de relaţiile acelui modul cu celelalte componente ale sistemului.

Cel de-al treilea nivel se concretizează în proiectarea unei unităţi didactice, această proiectare fiind făcută de cadrul didactic. În aceată etapă, proiectarea urmăreşte să concretizeze ce s-a proiectat la nivelurile superioare, cu menţiunea că ea va fi adaptată particularităţilor de învăţare ale elevilor.

Rezultatele proiectării vor fi înscrise în aşa numitul proiect de lecţie sau proiect de tehnologie didactică. Acest proiect se realizează pentru fiecare lecţie în parte şi reprezintă o acţiune de pregătire conştinentă şi oganizată a tuturor elementelor care vor conduce la atingerea unor rezultate, adică la producerea învăţării. Dintre componentele proiectării lecţiei enumerăm: stabilirea obiectivelor, selectarea conţinutului, a strategiilor didactice care vor duce la atingerea acelor obiective. În conceperea proiectului cadrul didactic ţine cont de o serie de documentele şcolare ( planul de învăţământ, programa şcolară, manualul pe care îl foloseşte la clasă), de posibilităţile copiilor, dar şi de posibilităţile materiale şi personale ale cadrului didactic.

Demersul proiectării didactice este unul anticipativ, dar este de fiecare dată dependent de realitatea sistemului educaţional de la acel moment. Toate cele trei categorii de proiectare au un caracter deductiv, „pe măsură ce ne apropiem de particular imperativele pe care societatea le ridică în faţa educaţiei se metamorfozează în produse sau rezultate de natură psihologică sub formă de trăsături, calităţi, însuşiri ale personalităţii umane.” Proiectarea are, în concepţia lui Marc Bru şi Louis Not, 5 funcţii:

  • funcţia economică şi de producţie – prin proiect se justifică prin mijloacele materiale necesare într-o activitate didactică şi prin valorificarea acestor resurse;
  • funcţia terapeutică – un proiect bine realizat atrage interesul copiilor şi le dă o stare de bine;
  • funcţia didactică – în proiect se specifică ce se va face pentru a se realiza activitatea educaţională;
  • funcţia de mediere – se manifestă când există pateneri ce contribuie la desfăşurarea activităţii didactice;
  • funcţia socială – se concretizează în faptul că acţiunile proiectului sprijină participarea activă a celui educat la viaţa publică, integrarea în societate.

Proiectarea educaţională are trei parametri fundamentali:

Precizarea finalităţilor şi obiectivelor care vor fi urmărite – răspunde la întrebarea “ce ne propunem să obţinem prin acţiunea educaţională?”. Acestea trebuie delimitate cât mai clar pentru ca educaţia să nu fie condusă de spontaneitate şi improvizaţie şi pentru ca între cerinţele societăţii şi disponibilitatea individuală să existe un echilibru, o armonie. Impunerea unor finalităţi nerealiste duce la ruperea acestui echilibru;

Elaborarea tehnologiei prin care vor fi atinse obiectivele – răspunde la întrebarea „cum vom preda pentru a atinge ce ne-am propus?” şi presupune pregătirea condiţiilor şi modalităţilor materiale, pedagogice şi psihologice care vor duce la atingerea obiectivelor pe care ni le-am propus anterior. Acesta este momentul când ne alegem: conţinutul, stategiile didactice (metodele didactice pe care le vom aplica, mijloacele didactice, formele de organizare a activităţii), condiţiile psihologice ale învăţării, toate acele elemente care, integrate într-o secvenţă educaţională, vor duce la îndeplinirea obiectivelor;

Elaborarea instrumentelor de evaluare a eficienţei învăţării – răspunde la întrebarea “cu ce vom măsura şi aprecia rezultatele obţinute?”. Evaluarea este o componentă esenţială a procesului de învăţămât, ea oferind cadrului didactic feed-back-ul necesar pentru a constata dacă obiectivele au fost atinse.

Proiectarea evaluării constă în alegerea unor tehnici şi instrumente de evaluare, precum şi a criteriilor de măsurare şi apreciere a performanţelor elevilor. Atât timp cât rezultatele se obiectivează în comportamente observabile, acesea pot fi măsurate şi apreciate destul de uşor. Multe achiziţii însă rămân în stare latentă, fiind astfel greu de evaluat.

Proiectarea însă ne determină să luăm toate măsurile pentru a putea evalua toate performanţele, manifeste sau latente. Ioan Nicola spune că astfel se evită o viziune reducţionistă, ce punea accent doar pe comportamentele observabile şi afirmă necesitatea formulării a două categorii de obiective: obiective comportamentale, care se referă la comportamentele manifeste şi obiective necomportamentale, concretizate în stări şi trăiri neexteriorizate. Pentru a formula obiective comportamentale se folosesc verbe de acţiune (a enumera, a descrie, a defini…), în timp ce pentru cele necomportamentale se apelează la verbe de stare (a înţelege, a simţi, a fi convins…). Cu ajutorul instrumentelor şi tehnicilor potrivite de evaluare, cu itemii specifici, cadrul didactic va surprinde atât comportamentele observabile, cât şi pe cele latente, deci produsele cantitative şi pe cele calitative. Deci între obiective şi rezultate intervine procesul care duce la convertirea obiectivelor în produse ale învăţării.

Proiectarea devine astfel «o strategie probabilistică care trebuie reluată continuu, în funcţie de factorii variabili care determină ca orice secvenţă a instruirii să nu fie identică cu cele anterioare sau cu cele ce vor urma.» Educaţia, spune Nicola, presupune o doză de imprevizibil. Nu putem prevedea totul, o relaţie biunivocă obiective-acţiune fiind, practic imposibilă.

Reducerea rezultatelor învăţării la comportamentele observabile este o atitudine de tip behaviorist ce s-a dovedit depăşită şi nerealistă. Spre deosebire de comportamentalişti, cognitiviştii considerau că învăţarea e un proces intern, iar rezultatele ei nu se exprimă totalmente vizibil. Ei afirmă că învăţarea este un proces în care sunt angrenate factori şi operaţii de prelucrare a informaţiei ce nu se concretizează într-un comportament, dar care contribuie la dezvoltarea cognitivă a elevului. Această concepţie ne obligă să nuanţăm proiectarea şi să luăm în calcul distincţia între obiectivele pe termen scurt, măsurabile imediat, care produc schimbări manifestate vizibil şi cele pe termen lung, care produc modificări interioare. Cognitiviştii separă comportamentele în două categorii: comportamente observabile şi comportamente potenţiale. Schimbările din comportamentele observabile pot fi constatate direct, în timp ce modificările din comportamentul potenţial pot fi descoperite doar indirect. Învăţarea nu se exprimă doar în comportamente observabile, ci şi în schimbări interioare – pentru ca proiectarea să fie cât mai obiectivă, trebuie să ţină cont de acest fapt.

Bibliografie:
– Cucoş Constantin, (coord.), (1998 ), Psihopedagogie, Iaşi, Editura Polirom.
– Nicola, I., (2003), Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti.
– Stan, L., (2014), Pedagogia preşcolarităţii şi şcolarităţii mici, Colecţia Ştiinţele Educaţiei, Iaşi, Editura Polirom.

 

prof. Ileana-Maria Godiciu

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/ileana.godiciu

Articole asemănătoare