Studiu multidisciplinar al ființei umane

Cultura generală a unui tânăr trebuie să includă informații importante despre originile omului, cum se manifestă și care este menirea sa. Specia umană a atins cel mai înalt nivel de dezvoltare a organismelor vii, fiind deosebit de dificil de analizat, pentru că „sistemele biologice sunt sisteme deschise, informaționale, care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare; ele au un comportament antientropic și finalizat, care le asigură stabilitatea în relațiile lor cu alte sisteme” (Nicolae Botnariuc) . Cunoașterea ființei umane este o componentă esențială a educației, având în vedere că reprezintă calea directă către autocunoaștere și remodelare spirituală. În acest scop, sunt utile metodele interactive și scenariile didactice bazate pe o abordare multidisciplinară.
Lucrarea analizează concis antropogeneza, zestrea genetică umană, diviziunea celulară, sistemul nervos, psihicul și sufletul omului.

I. Ce este omul?

Răspunsul la întrebarea firească „ce este omul?” prezintă multe necunoscute, existând o gamă diversificată de abordări de-a lungul timpului:

Din perspectivă științifică, omul (Homo sapiens) face parte din ordinul primatelor, fiind singura specie supraviețuitoare din genul Homo, având mersul pe două picioare (biped), un creier mare și complex (în special neocortexul) – care îi permite gândirea abstractă, imaginația creatoare, planificarea acțiunilor pentru atingerea unui scop, predicții în derularea evenimentelor, confecționarea și utilizarea uneltelor, comunicarea prin limbaje dezvoltate.
Din perspectivă filosofică, omul nu este doar un simplu organism biologic, ci o ființă care își pune întrebări despre sine și lumea din jur, pentru a da un răspuns la rolul și statutul său în Univers. Aristotel l-a numit „animal social” sau „politic”, capabil de a folosi logica (zoon logon echon); Socrate și Platon au considerat că esența omului este capacitatea acestuia de a cunoaște adevărul, binele și frumosul prin dialog și introspecție; Henri Bergson și Lucian Blaga au văzut omul drept un „creator de unelte” sau de cultură; Jean-Paul Sartre a considerat că omul este condamnat la libertate, fiind complet liber și responsabil pentru propriul său destin; Martin Heidegger a descris omul ca pe o ființă conștientă de moarte, trăsătură specifică dominantă care îi modelează toate acțiunile; Nietzsche a crezut că omul este dominat de dorința de putere; după Sigmund Freud, omul reprezintă o ființă care este dominată de instincte primitive și de conflicte interioare; după Carl Gustav Hung, omul este o ființă spirituală orientată spre transformare, echilibru și autocunoaștere; după Mircea Eliade, omul are o tendință nativă de a căuta sacrul și de a experimenta lumea prin simboluri și ritualuri spirituale.

În teoria dipolilor vortex, ființa umană nu poate fi înțeleasă pe deplin decât în dialectica materie-spirit, orice organism viu din Universul nostru având un schimb de informații cu „Alter Ego”, care reprezintă interfața cu Universul complementar. Spiritul are un rol esențial în triada structură-informație-funcție, manifestându-se ca „metainformație” (informație despre informație, componentă informațională activă identificată de creștini prin suflet), fiind considerat, în cazul ființelor inteligente, „principiu animator și generator de conștiință”. Metainformația și informația genetică formează împreună un „biosistem de operare”, care reprezintă bioinformația necesară manifestării sistemelor vii din Univers, atunci când există condiții de mediu favorabile. Conștiința este generată prin combinarea, integrarea și procesarea informației primite de creier din mediul intern (ex. memoria) și mediul extern (prin organele de simț), la care se adaugă metainformația primită de sistemul nervos prin interfața cu Universul complementar, întreg procesul informațional perfecționându-se atât în cursul ontogenezei, cât și al filogenezei umane.

Această fragilă ființă inteligentă a conceput calculul diferențial și integral, teoria relativității și mecanica cuantică, a inventat roata, tiparul (1440, Gutenberg), motorul termic (sec. XVIII) și tranzistorul (1947), a descoperit penicilina (1928) și structura ADN-ului (1953), a creat inteligența artificială (IA), a reușit conectarea întregii planete prin web și Internet, a explorat spațiul cosmic (telescoapele spațiale Hubble și James Webb, aselenizarea în cadrul Programului Apollo).

Te invit, stimate cititor, să reflectezi la poezia „Câte gânduri” a lui Marin Sorescu, în care descrie magistral universul interior al ființei umane prin fluxul de gânduri și schimbări mentale:

„Câte gânduri îmi trec prin cap
Le las să-mi treacă.
Este plăcerea lor
Să se stârnească din senin,
Ca norii,
Și să se destrame la întâmplare,
La marginea orizontului.
Unele revin,
Cuprinse parcă de-o remușcare:
Au uitat să se atingă de cuvinte!
Cuvintele le îmbrățișează,
Le cuprind în potir de flori carnivore.
Și eu mă pomenesc punând pe note
Plânsul gândurilor fără ieșire”.

II. Evoluția vieții pe Terra

Cercetătorii consideră că viața a apărut în urmă cu circa 3,6 miliarde de ani (în precambrian), când au existat condiții de mediu favorabile pentru sinteza abiogenă (formarea moleculelor organice complexe din compuși anorganici) și apariția primelor programe genetice de structurare a materiei vii. A urmat trecerea lentă de la structuri precelulare (coacervate, probionți) la organisme unicelulare (procariote, flagelate primitive), pentru ca în ultimul miliard de ani să se facă saltul la structuri vii pluricelulare (mezozoare, metazoare) care au permis diversificarea organismelor complexe, culminând cu desprinderea omului din rândul antropoidelor superioare în cuaternar – cea mai scurtă perioadă geologică din istoria Pământului, de aproximativ 2,58 milioane de ani, în care au apărut glaciațiunile Günz, Mindel, Riss și Würm.

După D.C. Johanson și T.D. White, apariția și evoluția omului este sintetizată în schema următoare: Australopitecus afarensis → Homo habilis → Homo erectus → Homo sapiens. Termenul Homo, care înseamnă „Om” în latină, a fost propus de biologul suedez Carl von Linné pentru a desemna toate speciile umane apărute în cursul filogenezei, din care a rămas doar Homo sapiens, celelalte nereușind să se adapteze la condițiile variabile ale mediului.

Referitor la concepția religioasă despre originea omului, în capitolul Geneză din Sfânta Scriptură se menționează: „26. Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! 27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”.

Teoria creaționistă a omului a fost pusă la îndoială după ce savantul englez Charles Darwin (1809-1882) a publicat în 1859 lucrarea „On the Origins of species” (Originea speciilor), în care susține că transformarea treptată a speciilor s-a produs prin acțiunea conjugată a factorilor de ereditate, variabilitate, suprapopulație, lupta pentru existență și selecția naturală. În lucrarea „Descent of man” (Descendența omului), apărută în 1871, Darwin a extins teoria evoluționistă la specia umană, în care afirmă că omul îşi are originea în forme inferioare şi că a evoluat din primate inferioare, adaptându-se mediului.

Anterior lui Darwin, biologul francez Jean Baptiste de Monet Lamarck (1744-1829) a publicat în 1809 lucrarea „Philosophie zoologique” (Filosofie zoologică), în care afirmă că organismele evoluează şi se nasc prin adaptări la mediu a diferitelor forme de viață. Celebrul gânditor dă ca exemplu girafa, al cărei gât s-a lungit de-a lungul generațiilor pentru a ajunge la crengile înalte. În concepția sa, originea omului face trimitere la maimuța din cadrul primatelor care a fost nevoită să gândească. Spre deosebire de Darwin, care a admis un strămoș comun al tuturor speciilor vii, Lamarck credea într-o apariție spontană a formelor simple de viață, care au evoluat apoi în forme mai complexe sub acțiunea factorilor de mediu.

În prezent, geneticienii susțin, ca premisă a evoluției vieții, rolul esențial al mutațiilor genetice, care au dus la modificări decisive în organizarea structurală și funcțională a organismelor, dar și impactul schimbărilor geo-climatice, care au impus noi condiții în procesul de adaptare la mediu.

Deși în filogeneză are în comun cu maimuța structuri morfo-funcționale și procese emoțional-instinctive similare, doar omul s-a ridicat la nivelul conștiinței, care presupune reflectarea cu înțeles, voință, orientarea către scop, construcție creativă, diagnoză și prognoză. Dar nu trebuie neglijate nici celelalte două nivele ale psihicului uman, având în vedere că unele deprinderi și automatisme trec în subconștient, iar unele tendințe instinctive, ce țin de inconștient, pot trece în focarul conștient, uneori cu tulburări de comportament.

Într-o exprimare concisă, se amintește că viața a apărut pe Terra în urmă cu circa 3,5 miliarde de ani, primii reprezentanți ai genului Homo au evoluat din Australopithecus și au apărut cu aproximativ 2,5 milioane de ani în urmă, în prezent populația globului a depășit 8 miliarde de oameni.

III. Zestrea genetică umană

Mecanismele genetice sunt universale în lumea vie şi funcționează la om pe aceleaşi principii ca şi la primele organisme unicelulare apărute în istoria vieţii. Gena este unitatea fundamentală a eredității, fiind reprezentată de un segment de acid dezoxiribonucleic (ADN) sau de acid ribonucleic (ARN, la retrovirusuri şi viroizi).

După modelul elaborat de J. Watson, F. Crick şi M. Wilkins, acizii nucleici reprezintă secvenţe de nucleotide, formate la rândul lor dintr-o bază azotată, o pentoză (dezoxiriboza în ADN, riboza în ARN) şi un radical fosforic (grup fosfat). Există cinci tipuri de baze azotate care intră în structura nucleotidelor, şi anume: două baze purinice, adenina (A) şi guanina (G), respectiv trei baze pirimidice, citozina (C), timina (T) şi uracilul (U). Primele patru baze azotate (A, G, C, T) sunt prezente la ADN, iar la ARN în locul timinei se află uracilul. Din combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidice cu o glucidă rezultă o nucleosidă, moleculă din care se obține o nucleotidă prin atașarea unui grup fosfat la pentoză.

Macromolecula de ADN este bicatenară, cele două catene fiind complementare, în sensul că legăturile de hidrogen se stabilesc între baze azotate purinice şi piridimice (dublă pentru A și T, triplă pentru G și C) şi formează o spirală dublă (dublu helix) prin înfăşurare elicoidală în jurul unui ax comun. Replicarea macromoleculei de ADN se realizează cu ajutorul unor enzime (ADN-polimerazele, ligazele etc.), după modelul semiconservativ, în intervalul dintre două diviziuni celulare (interfază), când are loc dublarea cantității de material genetic.

Prin ruperea legăturilor de hidrogen, se separă mai întâi cele două catene model, după care, prin atașare (pe bază de complementaritate) a nucleotidelor libere din citoplasmă se formează două molecule fiice de ADN bicatenar, identice cu molecula mamă inițială.

Sinteza proteinelor se realizează pe baza informației genetice codificate biochimic în ADN. Codul genetic exprimă corespondența dintre succesiunea nucleotidelor din acizii nucleici şi succesiunea aminoacizilor din lanțul polipeptidic, având la bază o secvență de trei nucleotide, numită codon. În linii mari, în procesul sintezei proteice, informația din moleculele de ADN este mai întâi transferată într-o macromoleculă de ARN-mesager, prin fenomenul de transcripție, după care este codificată şi transformată într-o secvență de aminoacizi prin procesul de translație.

Referitor la genomul uman, se menționează:

În fiecare celulă somatică există 46 de cromozomi, mai precis, 22 de perechi de autozomi (identici la bărbați și femei) și o pereche de heterozomi (cromozomii sexuali, XX pentru femei, XY pentru bărbați).
Aproximativ 20.000-21.000 de gene codifică efectiv proteinele necesare vieții.
Genele implicate în sinteza proteinelor reprezintă doar 1,5%-2% din întregul genom, restul având rolul de sistem complex de reglaj (comutatori genetici care pornesc sau opresc genele), iar cele care conțin secvențe de ARN non-codant au un rol important în arhitectura celulară și în protecția cromozomilor (telomerele).
Din punct de vedere genetic, suntem 99% identici, restul de 0,1% asigurând diversitatea umană prin cele aproximativ 3 milioane de diferențe la nivelul bazelor azotate.

Se poate afirma că fiecare ființă umană este unică și urmează o traiectorie singulară în mediul sociocultural în care trăiește. Zestrea genetică nu trebuie considerată un destin implacabil, cercetătorii în epigenetică au arătat că factorii de mediu și stilul de viață pot activa sau dezactiva anumite gene fără a modifica secvența propriu-zisă a ADN-ului.

IV. Diviziunea celulară

Celula este structura de bază a unui organism, în particular, a organismului uman, fiind formată din trei componente principale: o membrană ce o separă de spațiul interstițial, citoplasma (un mediu lichid, citosolul, în care se găsesc diferite substanțe, precum proteine şi organite celulare – având diverse funcții) şi nucleul (conține zestrea genetică).

Dezvoltarea vieții pe Terra are la bază diviziunea celulară, proces biologic complex prin care orice organism apare dintr-o singură celulă care se multiplică succesiv și se diferențiază, ajungându-se astfel la gama deosebit de diversificată de structuri vii din biosferă. Corpul uman este alcătuit din aproximativ 75 de trilioane de celule, dintre care circa 25 de trilioane sunt hematii (globule roșii), iar restul formează sistemul nervos (circa 100 de miliarde) și celelalte structuri ale organismului.

Diviziunea este o parte esențială din ciclul celular (include și interfaza), care la procariote (bacterii) este de tip fisiune binară, iar la eucariote sunt cunoscute două variante, și anume: mitoza, pentru celulele somatice, respectiv meioza, pentru celulele gametice.

Diviziunea mitotică debutează prin diviziunea nucleului (cariokineză), incluzând patru etape, denumite profază (pro=înainte), metafază (meta=între), anafază (ana=în sus) și telofază (telo=sfârşit), cu mențiunea că replicarea (duplicarea) ADN-ului cromozomial are loc în stadiul S al interfazei (perioada dintre două diviziuni celulare succesive). Finalizarea mitozei se realizează prin diviziunea citoplasmei, proces cunoscut sub numele de citokineză. Moleculele de ADN se află în interiorul nucleului în două forme, în funcție de perioada din timpul ciclului celular: de cromatină (în interfază), adică răsfirat, necondensat, respectiv de cromozomi (în timpul diviziunii celulare), când este condensat, mai gros și vizibil la microscopul optic. În procesul diviziunii celulare, ciclul mitotic este corelat cu ciclul nucleolar – nucleolii sunt vizibili în interfază, dispar în profază şi reapar în telofază. Cercetătorii recunosc importanța nucleolilor în sinteza ARNr şi biogeneza ribozomilor, dar şi ca „stații intermediare” pentru transferul ARNm şi ARNs în citoplasmă. Întreg ciclul celular este controlat prin instrucțiunile genetice din ADN, genele fiind coduri pentru ordinea în care aminoacizii sunt uniți în proteine particulare. Pe de altă parte, pentru reglarea diviziunii, celulele comunică între ele prin semnalele chimice provenite de la proteine speciale numite cicline.

În evoluția vieții, mitoza a permis eucariotelor să se dezvolte dintr-un singur zigot unicelular, produs la rândul său în urma unor diviziuni celulare meiotice prin unirea întâmplătoare a unor gameți masculini și feminini, asigurând astfel nu numai reproducerea, ci și variabilitatea organismelor. Spre deosebire de mitoză, în care celulele fiice sunt replici ale celulei părinte, în meioză, celula inițială se divide în două celule care au fiecare numai jumătate din numărul de cromozomi, fapt care asigură prin procreație diversitatea genetică a organismelor și menținerea constantă a numărului de cromozomi de la părinți la urmași.

V. Sistemul nervos

În cursul evoluției vieții pe Terra, sistemul nervos al omului este biostructura care a atins cel mai înalt grad de organizare și eficiență.

Din punct de vedere structural şi funcțional, se face distincție între sistemul nervos central (SNC) și sistemul nervos periferic (SNP). Sistemul nervos central, numit și nevrax, este format din encefal (creierul mare, creierul mic, trunchiul cerebral) și măduva spinării, având rolul de prelucrare a informațiilor primite de la receptori (vizuali, auditivi, tactili, de durere etc.) și de generarea unor răspunsuri adecvate.

La adult, encefalul conține aproximativ o sută de miliarde de celule nervoase (neuroni), la care se adaugă un număr chiar mai mare de celule gliale, având rol de susținere. Este situat în interiorul cutiei craniene, fiind protejat de trei membrane conjunctive (dura mater, arahnoida și pia mater), între ultimele două existând lichid cefalorahidian.

Sistemul nervos periferic este format din sistemul nervos somatic și sistemul nervos vegetativ. Spre deosebire de sistemul nervos somatic, care asigură recepționarea stimulilor externi (de la organele de simț) și controlul voluntar al acțiunii mușchilor prin fibre nervoase de legătură cu sistemul nervos central, sistemul nervos vegetativ, numit și autonom, gestionează acțiunile care nu se află sub control conștient (ex. bătăile inimii, respirația, digestia etc.), fiind format din sistemul nervos simpatic și cel parasimpatic.

Creierul mare este format din cele două emisfere cerebrale (despărțite prin fisura interemisferică), care reprezintă partea cea mai evoluată a sistemului nervos central, în masa acestora distingându-se substanța cenușie și substanța albă. Substanța cenușie conține corpii celulari ai neuronilor, care formează centrii nervoși de integrare și coordonare, iar substanța albă conține atât conexiunile dintre acești centri, cât și căile de conducere ascendente și descendente.

Substanța cenușie este formată din scoarța cerebrală (dispusă la periferia substanței albe) și nucleii bazali (corpii striați), care se află la baza emisferelor cerebrale și în mijlocul substanței albe. La rândul său, scoarța cerebrală (cortexul cerebral) are două părți (paleocortexul și neocortexul), care sunt distincte din punct de vedere filogenetic, structural și funcțional. Scoarța cerebrală este partea cea mai importantă a creierului, fiind centrul integrator al senzațiilor, motricității, conștiinței, voinței, memoriei, afectivității etc. Paleocortexul (scoarța cerebrală veche) este mai puțin dezvoltat la om decât la mamifere, fiind format din două straturi celulare și reprezintă sediul proceselor psihice afectiv-emoționale și al actelor de comportament instinctiv. Neocortexul este o formațiune nouă filogenetic, care este formată din șase straturi de celule: molecular, granular extern, piramidal extern, granular intern, piramidal intern și fusiform. Această componentă a scoarței cerebrale este foarte dezvoltată la om și reprezintă sediul proceselor psihice superioare, fiind organizată fiziologic în zone senzitive (neocortexul receptor), motorii (neocortexul efector) și de asociație.

Referitor la noțiunile de homunculus senzitiv și homunculus motor, se menționează că sunt reprezentări schematice sugestive ale proiecțiilor anumitor regiuni ale corpului în aria somestezică primară, respectiv aria motorie principală, în funcție de densitatea fibrelor senzitive și motorii corespunzătoare.

Zonele de asociație asigură activitatea nervoasă superioară a neocortexului, fiind situate în lobul frontal (pentru funcții psihice și de comportament), în lobul temporal (pentru reacții emoționale, memorie auditivă, activitate sexuală) și în zona parieto-occipitală (de integrare superioară a activității somatice). Zonele corticale sunt interconectate prin numeroase fibre nervoase pentru integrarea funcțională a cortexului, astfel încât stimularea zonelor senzitive determină răspunsuri motorii sau vegetative adecvate, realizând o unitate senzitivo-motorie.

Pe baza informațiilor primite din mediul extern și din mediul intern, sistemul nervos elaborează răspunsuri adecvate pentru coordonarea și integrarea funcțiilor voluntare și involuntare ale organismului, atât fizice, cât și psihice: locomoția, echilibrul, respirația, activitatea cardiacă, digestia, excreția, reproducerea, ceasul biologic intern, tensiunea arterială, controlul temperaturii, emoțiile, memoria, limbajul, gândirea etc.

Sistemul limbic se află sub cortex și include structuri corticale (hipocamp, cortex cingular, cortex olfactiv, amigdală) implicate în formarea emoțiilor și a motivațiilor, mai ales cele legate de supraviețuire. De asemenea, sistemul limbic este implicat în reglarea hormonilor, procesul de memorare, percepția senzorială, funcții motorii și olfactive etc.

Trunchiul cerebral, numit și creier reptilian, este zona subcorticală cea mai veche din punct de vedere evolutiv, fiind sediul unor procese nervoase importante (reglarea ritmului cardiac și a celui respirator, stări de alertă și apatie, reacții de apărare sau de luptă). Împreună cu sistemul limbic, trunchiul cerebral formează zone subcorticale care se unesc și influențează energia motivațională pentru activarea nevoilor fundamentale de supraviețuire.

Numai prin antrenarea întregii activități psihice (senzații, percepții, reprezentări, memorie, atenție, afectivitate, imaginație, gândire, creativitate), reflectarea realității obiective capătă sens și valoare. Gândirea umană permite fixarea unor scopuri și proiectarea acțiunilor viitoare prin reflectarea generală și abstractă a Existenței sub formă de noțiuni, idei, judecăți etc. Pe de altă parte, nivelele subconștient și inconștient ale psihicului uman sunt modalități ascunse de raportare la evoluția filogenetică și dezvoltarea ontogenetică.

Spre deosebire de relaționarea senzitivo-motorie a organismelor la mediul înconjurător, care este comună întregului regn animal, rațiunea reprezintă un salt calitativ în evoluția vieții, prin care doar omul poate aborda realitatea la nivel general și abstract.

Pe lângă dedublarea normală a cunoașterii între treapta senzorială și treapta rațională, care sunt integrate la nivelul conștiinței, sunt posibile și tulburări disociative de tip dedublarea personalității în două euri diferite, care se manifestă simultan sau succesiv, unul fiind normal și conștient, iar celălalt patologic și bazat pe o motivație inconștientă.

Este interesant de urmărit formarea sistemului nervos în evoluția ontogenetică a organismului uman, pentru perioada care se desfășoară din momentul fecundării ovulului de către spermatozoid şi a formării zigotului, până la momentul nașterii fătului.

În procesul embriogenezei, la 7-8 zile după fecundație, are loc nidația oului în mucoasa endometrială, care devine blastocist și se transformă succesiv într-o structură unilaminară, apoi bilaminară și în final trilaminară (ectoblast, mezoblast, endoblast), în paralel formându-se discul embrionar didermic (bilaminar), cavitatea amniotică și sacul vitelin. Din ziua a 15-a, începe faza de gastrulație (formarea gastrulei), când discul embrionar didermic se transformă în disc embrionar tridermic, iar cele trei foițe embrionare primitive devin primordiile organelor, etapă în care sunt numite ectoderm, mezoderm, respectiv endoderm.

Pentru un cercetător pasionat de misterul embriogenezei, este interesant să observe la microscop procesul în care cele trei foițe embrionare primitive (ectodermul, endodermul și mezodermul) încep să se diferențieze în timpul nidației oului în mucoasa uterină (endometru), cu mențiunea că sistemul nervos și hipofiza se formează din ectoderm.

Neurulația (Neurulatio) este un proces biologic complex în care apar primordiile sistemului nervos – tubul neural primitiv și crestele neurale. Prin divizarea celulelor de pe linia median dorsală a ectodermului primar se formează placa neurală (Lamina neuralis), care se transformă în tubul neural primitiv (Tubus neuralis). Encefalul apare la capătul cefalic al tubului neural, iar segmentul din mijloc dă naștere măduvei spinării. Practic, după 4 săptămâni, embrionul uman se transformă în neurulă având principalele organe axiale preformate, mai precis, tubul neural primitiv flancat de crestele neurale, notocordul și intestinul primitiv.

Cercetătorii au constatat că, în viața postnatală, nu toate regiunile creierului au același ritm de dezvoltare, existând o maturare progresivă pe axa rostro-caudală, precum și pe nivele ierarhice ale activității neuronale, perioada favorabilă pentru configurarea căilor neuronale de procesare a informației la un nivel superior fiind mai lungă decât în cazul celor care procesează informația la un nivel inferior. Altfel spus, există perioade critice în care circuitele neuronale prezintă o plasticitate crescută în procesarea informațiilor și adaptarea la mediul înconjurător, atunci când sunt activate intens și reglate prin mecanisme specifice diferite zone ale creierului având funcții majore (vizual, auditiv, control motor, limbaj). De exemplu, în cortexul vizual, perioada critică se închide în jurul vârstei de 5 ani la om, 12 săptămâni la pisici și 35 de zile la șoareci, după acest interval capacitatea de modificare fiind semnificativ redusă. În cazul limbajului, orice limbă străină învățată până la vârsta de 11 ani este localizată împreună cu limba nativă în aceeași zonă a ariei lui Broca, iar dacă este învățată peste această vârstă, atunci este localizată într-o zonă diferită a ariei lui Broca. De fapt, plasticitatea creierului depinde nu numai de vârstă, ci și de modul de relaționare a individului la mediul sociocultural, cu mențiunea că, în stare pasivă, circuitele neuronale rămân în așteptare până când inputul specific devine disponibil.

Componenta structurală și funcțională de bază a sistemului nervos este reprezentată de neuronii interconectați prin axoni și dendrite, iar în cazul organismelor evoluate se adaugă celulele gliale – care au rol de susținere și de protecție, fără să participe în mod direct la procesarea informațiilor.

Prin conexiuni complexe, neuronii formează circuite funcționale prin care sunt procesate semnalele care provin din exteriorul sau din interiorul organismului. Impulsurile nervoase sunt transmise de la un neuron la altul sau de la un neuron la o celulă efectoare prin intermediul sinapselor. În cadrul unei rețele neuronale complexe, un neuron poate stabili între 1.000 și 10.000 de sinapse, fiind stimulat la rândul său de un număr similar de alți neuroni. Neuronii care transmit impulsurile nervoase către o sinapsă se numesc neuroni presinaptici, iar cei care transmit semnalele de la o sinapsă se numesc neuroni postsinaptici.

Din punct de vedere al modalității de transmitere a semnalului, există două tipuri de sinapse: electrice și chimice. Sinapsele electrice, numite și gap junction, permit ionilor să treacă de la o celulă la alta prin canale foarte înguste (1,6-2 nm), fără să mai tranziteze mediul extracelular. În cazul sinapselor chimice, transmiterea semnalului electric nu se realizează în mod direct, ci printr-un mecanism chimic. Terminația nervoasă presinaptică eliberează în spațiul sinaptic neurotransmițători, neuromediatori sau mediatori chimici, care se leagă de receptori prezenți în membrana neuronului postsinaptic și provoacă o schimbare de permeabilitate (prin închiderea sau deschiderea unor canale), având ca efect o schimbare de potențial membranar. Sinapsele își pot modifica permanent funcționalitatea, plasticitatea acestora fiind caracterizată prin calitatea și cantitatea mesagerilor eliberați, numărul receptorilor postsinaptici, modificarea dimensiunilor canalelor sinaptice.

Spre deosebire de neurogeneză (formarea neuronilor), care se reduce după naștere, sinaptogeneza (formarea sinapselor) este pregnantă la copii, care trebuie stimulați prin diverse mijloace pentru a favoriza evoluția cognitivă. Această stimulare trebuie să se mențină cel puțin până la vârsta adultă, având în vedere că sinapsele neutilizate se distrug în timp.

Rețelele neuronale biologice au constituit o sursă de inspirație pentru proiectarea de rețele neuronale artificiale, care fac parte din spectrul mai larg al inteligenței artificiale. Ele au fost create pentru a interacționa cu mediul înconjurător și a învăța pe bază de exemple, fiind formate din elemente de procesare simple, puternic interconectate și operând în paralel, prin care sunt transmise semnale electrice de tip digital (numeric).

Psihicul uman

Abordarea psihicului uman reprezintă o mare provocare gnoseologică care a creat mari dispute în cercetare, în funcție de modul de raportare la natura psihicului (material-ideal), arhitectura internă (parte-întreg, senzorial-logic, conștient-inconștient), dar și la raportul subiectiv-obiectiv, raportul biologic-cultural, raportul ontogenetic-filogenetic etc.

În viziunea modulară a proceselor psihice, diferite zone din creier sunt specializate, de exemplu: amigdala pentru emoții, hipocampul pentru memorie, cortexul vizual pentru percepție.

Psihicul nu poate fi redus la fenomene biofizice, biochimice sau fiziologice ale creierului, dimensiunea sa informațională fiind esențială. După N. Wiener, informația este o determinație obiectivă și intrinsecă a Universului, așa cum rezultă din afirmația: „Informația este informație; ea nu este nici materie, nici energie”.

În abordarea filosofică a psihologiei, au existat trei direcții de cercetare:

modelul materialist, în care materia este considerată factor primordial și determinant, iar spiritul are caracter secundar și derivat, fiind generat în procesul natural de evoluție a materiei;
modelul idealist, în care spiritul este factor primordial și determinant, iar materia apare ca efect al obiectivării sau forței demiurgice a spiritului;
modelul dualist, care se bazează pe coexistența în spațiu și timp a materiei și spiritului, ca entități distincte cu însușiri și calități proprii.

Pe măsura desprinderii psihologiei de filosofie, s-a trecut la etapa cunoașterii științifice a psihicului prin cercetări experimentale sistematice, care au fost inițial centrate pe studiul individual sub semnul unor orientări diverse, precum: asocianismul și gestaltismul, introspecționismul și experimentalismul, psihologia conștiinței și psihologia inconștientului, psihologia conștiinței și psihologia comportamentului. A urmat apoi etapa cunoașterii științifice integrativ-sistemice a psihicului în cadrul ciberneticii și a teoriei generale a sistemelor, prin deplasarea accentului pe aspectul relațional, al interacțiunii și intercondiționării proceselor psihice.

Spre deosebire de informația genetică, înscrisă în celulele tuturor organismelor vii, psihicul este localizat în creier, biostructură informațională complexă pentru recepționarea și procesarea semnalelor care provin din exteriorul și interiorul organismului, având rolul esențial de reglare, optimizare și adaptare la mediul ambiant.

Principalele activități psihice pot fi grupate în cognitive, afective și volitive, care nu sunt independente, ci se influențează reciproc.

Învățarea este procesul de acumulare conștientă de informații de către individ prin interacțiunea cu factorii din mediul natural și sociocultural, datele furnizate de receptori fiind prelucrate de cortex și stocate în memorie. Cunoașterea realității de către om la cel mai înalt nivel se face prin gândire, care se exprimă în diverse moduri (noțiuni, asocieri logice, idei, judecăți) și implică, pe lângă integritatea morfofuncțională a sistemului nervos central, numeroase procese nervoase, precum: excitația și inhibiția, iradierea și concentrarea, analiza și sinteza, generalizarea și abstractizarea, memorizarea etc.

Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, gama trăirilor afective fiind diversificată, de la cele primare (spontane, mai apropiate de instinct), la cele complexe (emoțiile curente, dispozițiile afective) și superioare (sentimentele și pasiunile). Prin afectivitate, omul transpune în plan intern raporturile sale cu lumea prin activarea funcțiilor de alertă și potențare energetică, de organizare a conduitei în vederea satisfacerii trebuințelor. Deși filogenetic și ontogenetic, trăirile emoționale preced disponibilitățile de percepție și gândire, afectivitatea și cogniția se susțin în reflectarea de către om a realității obiective.

Voința este o activitate nervoasă conștientă, care se manifestă prin capacitatea unui individ de a lua decizii și de a le duce la îndeplinire. Un act voluntar are la origine o motivație și implică în mod deosebit lobul prefrontal, care are un rol important în integrarea superioară a personalității și modelarea comportamentului social al individului.

Aptitudinile caracterizează latura instrumental-operațională a personalității, organizată în sisteme operaționale superior dezvoltate, relativ stabile, care mijlocesc performanțe deasupra mediei în activitatea teoretică, tehnico-aplicativă, organizatorică, artistică sau sportivă.

Prin fuzionarea şi combinarea specifică a aptitudinilor, se ajunge la talent în măsura în care permit realizarea de produse originale cu o înaltă cotă de creativitate.

Aptitudinile sunt condiționate de zestrea ereditară, dar şi de mediul educațional în care se dezvoltă individul. Ele sunt diversificate şi marchează profund destinul ființei umane, deoarece fiecare om pornește în viață cu o zestre ereditară singulară şi străbate o traiectorie socioculturală specifică. Inteligența poate fi privită ca un sistem unitar şi armonios de aptitudini care se manifestă prin diverse mecanisme de asimilare şi adaptare de natură funcțională, dar mai ales prin inovare şi creativitate.

VII. Rănile sufletului

Spre deosebire de psihic, sufletul nu este doar un mod de procesare de către sistemul nervos a informațiilor (cognitive, afective, volitive), de funcționare a minții, ci reprezintă esența umană la un nivel profund, transcendent, fiind analizat din perspectivă spirituală, filosofică și religioasă. În acest cadru conceptual, sufletul este considerat esența divină, scânteia imaterială și centrul conștiinței pure a unei ființe, iar psihicul este privit ca o componentă tranzitorie, un instrument prin care sufletul experimentează lumea materială.

Rănile emoționale sunt răni ale sufletului, fiind uneori mai periculoase decât rănile trupului. În călătoria prin această lume, rănile corpului unui om se vindecă, chiar dacă unele lasă cicatrici, însă rănile sufletului (psihotraumele) te schimbă pentru tot restul vieții, chiar dacă iertăm pe cei care le-au pricinuit. Etimologia cuvântului psihotraumă provine din asocierea a doi termeni din limba greacă veche, Psyche = zeița sufletului, trauma = vătămare. După Franz Ruppert, psihotrauma reprezintă o ruptură interioară, o deconectare, o disociere care se produce în interiorul Eului care se „împarte” între părți traumatizante, părți supraviețuitoare și părți sănătoase.

Psihoterapia (terapia psihologică) folosește cuvintele, în loc de bisturiu, care devin balsam pentru rănile emoționale din trecut, care nu pot fi șterse din cartea vieții, pentru că a rupe unele file înseamnă a lăsa goluri în universul trăirilor, ceea ce ar putea duce la discontinuități afective și dificultăți în procesarea gândurilor. Psihoterapeutul ajută cu blândețe la exteriorizarea și curățarea emoțiilor distructive (furie, neputință, umilință, frustrare, nedreptate), deplasând accentul pe conștientizare și resorturi interne care ne amintesc cât de puternici suntem, unde am fost, unde am căzut, cum ne-am ridicat și unde am ajuns, având în față un registru divers de posibilități pentru trăiri emoționale pozitive. Cel care a trecut printr-un moment traumatic de natură emoțională, inclusiv abuz fizic, nu trebuie să ascundă detalii din experiența trăită, pentru că rușinea, autoblamarea, frica de stigmatizare și teama de a fi judecat greșit fac deseori ca persoanele să sufere în tăcere, să se izoleze, să nu apeleze la suport psihoterapeutic. Să nu se uite că psihotrauma se manifestă ca o înrădăcinare a sentimentelor de nedreptate, nesiguranță, umilire, rușine, autoînvinovățire, singurătate, inadecvare, inferioritate pe care persoana le trăiește involuntar, fiind valorile și convingerile de viață cele mai profunde. Se poate ajunge la stări de autovictimizare continuă, de neajutorare, de autosabotare, în care persoana afectată nu vede scăpare, speranță, o nouă șansă. Retrăirea momentelor traumatice, coșmarurile, hipervigilența și autoizolarea pot atinge un prag critic, dincolo de care procesele devin ireversibile.

Traumele emoționale nu trebuie ascunse, ci scoase la suprafață din subconștient și tratate, în caz contrar, există riscul de a se agrava, la fel cum un plasture peste o rană necurățată poate să producă o infecție majoră. Trebuie să devenim conștienți că viața este contradictorie, există diverse încercări și evenimente negative pe care le trăim în mod unic, dar toți avem instinctul de supraviețuire și putem depăși suferința pentru a avea acces la normalitate și fericire alături de cei dragi.

În cartea sa „Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine”, terapeuta canadiană Lise Bourbeau consideră că „Nu există oameni răi în această lume, ci doar oameni care suferă”. Conform autoarei, rănile fac parte din lecția noastră evolutivă și apar încă din copilărie, perioadă în care ne construim niște măști de protecție, pentru a supraviețui durerii emoționale, care devin parte a personalității noastre. Dintre aceste răni emoționale, cel puțin două devin dominante de-a lungul vieții noastre, fiind reactivate, pe rând sau simultan, în diverse situații de interacțiune cu ceilalți. Cele cinci răni fundamentale, identificate de Lise Bourbeau, care generează fiecare un comportament defensiv specific sunt:

Respingerea (asociată cu masca Fugarului) – este o rană profundă, persoana se simte respinsă, tinde să se retragă și să creadă că nu are dreptul de a exista.
Abandonul (asociată cu masca Dependentului) – persoana se manifestă prin nevoia permanentă de atenție și de sprijin de la ceilalți, de teamă să nu rămână singură.
Umilirea (asociată cu masca Masochistului) – persoana se simte adesea rușinată, are tendința de a-și asuma responsabilitățile altora, pedepsindu-se simbolic.
Trădarea (asociată cu masca Dominatorului) – persoana încearcă să controleze totul pentru a se asigura că nu va fi dezamăgită din nou.
Nedreptatea (asociată cu masca Rigidului) – persoana manifestă un perfecționism exagerat și dificultatea de a-și exprima sentimentele, din dorința de a fi mereu corectă și eficientă.

Rănile emoționale ne influențează decisiv comportamentul, pentru că, deși le ascundem, punându-ne măști, acționează din interior și produc disconfort emoțional, care se poate agrava dacă nu se intervine terapeutic. Prima etapă în vindecarea unei răni emoționale constă în a o recunoaște și a accepta că face parte din ființa noastră, fără a ne judeca pe noi înșine sau pe părinți. După ce am devenit conștienți că rănile emoționale ne împiedică să fim noi înșine, trebuie să observăm momentele în care se activează, pentru a reacționa autentic, nu prin intermediul unor măști de protecție.

La cele cinci răni fundamentale menționate, o altă traumă emoțională profundă o reprezintă rana devalorizării, caracterizată prin sentimentul cronic de inadecvare, inferioritate și lipsă de valoare, persoana afectată are o stimă de sine scăzută și o nevoie permanentă de validare de către ceilalți, manifestă sindromul impostorului (convingerea că succesele personale se datorează norocului și nu propriilor merite), teama paralizantă de a greși, autosabotaj (renunțarea la oportunități de teamă că nu este competentă) etc.

Primul pas pe calea spre vindecarea efectelor distructive ale rănii devalorizării este punerea în evidență a acesteia, urmat apoi de dezvoltarea compasiunii de sine, setarea limitelor sănătoase (curajul de a spune „nu” fără a simți vinovăție, evitarea interacțiunilor cu persoane „toxice”), reformularea gândurilor (înlocuirea progresivă a tiparelor de gândire negative cu afirmații realiste și constructive), apelarea la un psihoterapeut pentru identificarea rădăcinilor traumei și reconstruirea stimei de sine.

Să nu se uite că fiecare ființă umană este unică, comportamentul său fiind determinat de zestrea ereditară și de interacțiunile cu factorii din mediul socio-cultural în care trăiește.

VIII. Citate despre om și viață

Omul este măsura tuturor lucrurilor. Protagoras
Cunoaște-te pe tine însuți. Socrate
Caracterul oamenilor se poate judeca după acțiunile lor. Voltaire
Mulți oameni, ca şi cifrele, capătă valoare numai prin poziția lor. Napoleon Bonaparte
Iubește adevărul, dar iartă greșeala. Voltaire
Educația este cel mai frumos dar pe care îl poate dobândi omul. Platon
Un gând frumos poate să fie o biserică în care omul îşi odihnește sufletul. Regina Maria
A trăi fără ideal, înseamnă a nu trăi deloc. C. Dumitrescu-Iași
Este cult cu adevărat numai omul care ştie de unde vine şi încotro se duce. Tudor Vianu
Învață de la ieri, trăiește pentru azi, speră pentru mâine! Einstein
Marile spirite s-au lovit mereu de opoziții violente din partea minților mediocre. Einstein
Fără iubire e trist să fii om. Voltaire
Orice viață de om începe de mai multe ori. Tudor Arghezi
Rareori ne gândim la ceea ce avem, dar mereu la ceea ce ne lipsește. Schopenhauer
Omul este rezultatul gândurilor sale. Ceea ce gândește, va deveni. Mahatma Gandhi
Cei mai mulți dintre noi sunt pe atât de fericiți pe cât se hotărăsc să fie. Abraham Lincoln
De ce îi este omului astăzi foame? De iubire și de sens. Nicolae Steinhardt
Un învingător e un visător care nu a renunțat niciodată la visul lui. Nelson Mandela
Omul e făcut să trăiască între oameni. Prin urmare, ori îi educi, ori îi suporți. Marcus Aurelius
Oamenii se definesc după modul în care pierd. Constantin Noica
Atâta vreme cât se lasă purtat de curentul vieții, nimeni nu este lipsit de necazuri. Carl Gustav Jung
Nimic nu-i leagă mai mult pe oameni decât conștiința unui trecut comun. Eugen Lovinescu
Trăim într-o lume în care ultima descoperire este omul. Marius Torok
Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi e superior prin ceva. De aceea încerc să învăț câte ceva pe lângă fiecare. Sigmund Freud
Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câștigăm. Victor Hugo
Mințile luminate discută idei; mințile mediocre discută evenimente; mințile mici discută oamenii. Eleanor Roosevelt
Asta e condiția ființei: viața, nu durata vieții. Ion Luca Caragiale
Adevărata savoare a vieții se găsește înlăuntrul vostru. Osho
Caută şi păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieții tale. Marcel Proust
Ce ar fi viața dacă nu am avea curajul să riscăm ceva? Vincent van Gogh
Ia viața de piept. Nu ca s-o trântești, ci ca să-i auzi mai bine inima cum bate. Tudor Mușatescu
Ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată. Octavian Paler
La răscruce de viață nu există indicatoare. Charlie Chaplin
Despre viață nu se poate scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi. Emil Cioran
Vedem clar doar cu inima. Tot ce e esențial e invizibil pentru ochi. Saint-Exupéry
În definitiv, nu anii din viață sunt cei care contează, ci viața din anii tăi. Abraham Lincoln
Liniștește-ți inima și sufletul va vorbi. Buddha

Concluzii

Includerea în educarea tinerilor a unor teme multidisciplinare este deosebit de importantă, având în vedere că „viața nu este împărțită pe discipline” (James Moffett). Când elevii analizează o situație din mai multe unghiuri, ei văd legătura dintre materiile școlare, înțeleg mai bine conexiunea proceselor și fenomenelor, orele sunt mai interesante, iar cunoștințele devin instrumente practice, nu doar lecții memorate.

Implementarea abordării multidisciplinare în școală se poate realiza prin colaborarea profesorilor pentru alegerea unor teme integratoare, dar și prin realizarea de către elevi a unor proiecte care necesită cunoștințe care în prezent sunt predate separat la mai multe discipline. În particular, studiul multidisciplinar al omului este esențial pentru înțelegerea acestuia ca sistem complex integrat structural și funcțional, fiind necesare cunoștințe din psihologie (studiază procesele mentale și comportamentul), biologie (prezintă anatomia și fiziologia omului), antropologie (analizează evoluția biologică, socială și culturală a ființei umane).

Un profesor cu vocație trebuie să aibă cunoștințe diversificate, nu numai de specialitate, pentru a face față la diverse situații în procesul de predare-învățare, dar și ca diriginte; de exemplu, nu cere unui elev care are dificultăți de învățare să repete materia mai des (perspectivă pedagogică rigidă), ci îi evaluează stilul de învățare (didactică modernă), posibile tulburări mintale (neuropsihologie) și condițiile de acasă (sociologie).

Se poate afirma că educația de mâine va deplasa accentul pe abordarea multidisciplinară, interdisciplinară și transdisciplinară a cunoștințelor despre realitatea obiectivă.

Bibliografie

Alfred Adler, Cunoașterea omului, Editura IRI, București, 1996
Mihai Golu, Bazele neurofiziologice ale psihicului, Editura Științifică, București, 1982
Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007
Nicolae Bodnariuc, Biologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, București, 1979
Vasile Tudor, Urme prin adevăr, Editura Estfalia, 2026

prof. Vasile Tudor