De-a lungul experienței mele didactice, în cadrul orelor de Limba și literatura română, la nivel gimnazial, am observat că elevii se simt mai aproape de textul epic față de cel liric. Dacă lectura textului narativ literar, mai ales în proză, le este la îndemână, deoarece este ca o oglindire a propriei lor existențe (și ei povestesc și ascultă diverse întâmplări, și ei acționează, „mișcându-se” prin timp și spațiu, și ei trăiesc momente tensionate, și ei populează universal real și stabilesc relații cu alte ființe, și ei simt, gândesc, au visuri etc.), în receptarea textului liric apar numeroase obstacole (bariera lexico-gramaticală, limbajul poetic codificat, subiectivitatea extremă, dificultatea de a sesiza ipostaza vocii ficționale, absența unui limbaj de specialitate, interpretarea mecanică, bazată pe rezolvarea unor exerciții tipice de examen, ritmul agitat al vieții moderne etc.), care îngreunează apropierea de acest tip de text.
Studiul desfășurat în lunile decembrie 2025-ianuarie 2026 s-a născut din dorința de a nu „rupe” cele două tipuri de texte, epic și liric, ci de a le aborda complementar. În plus, și-a propus să evidențieze faptul că receptarea textului liric poate fi facilitată prin exerciții de trecere de la textul epic la textul liric, realizate pe baza unor texte-suport, cu versuri create de către elevi. Prin compararea rezultatelor obținute de un grup experimental (în care au fost aplicate exerciții de conversie epic–liric, în cadrul orelor la dispoziția profesorului, înainte de abordarea textelor lirice de autor) și un grup de control (în care predarea s-a realizat prin metode tradiționale de receptare a textului liric), am putut o observa că implicarea elevilor în construirea unor forme lirice proprii a contribuit la o înțelegere mai profundă a mesajului poetic și a determinat rezultate superioare în cadrul primului grup.
Pentru început, am prezentat elevilor câteva tehnici pentru a face tranziția de la textul narativ (bazat pe acțiune și succesiune logică) la cel liric (bazat pe emoție și stare), pentru a observa schimbarea de perspectivă de la exterior spre interior:
- Substanțializarea sentimentului (înlocuirea relatării unui eveniment cu materializarea unei emoții);
- Utilizarea metaforei revelatorii (transformarea faptelor concrete în simboluri);
- Esențializarea (eliminarea verbelor de mișcare și a conjuncțiilor care indică timpul sau cauzalitatea, păstrând doar cuvintele-cheie care poartă încărcătură senzorială);
- Personificarea (atribuirea stării personajului obiectelor neînsuflețite din jurul său, care devin simboluri ale unor stări sufletești);
- Refrenul sau repetiția (introducerea unui vers sau a unei sintagmă care revine obsesiv, transformând evoluția narativă într-o stare de spirit circulară, specifică poeziei);
- Apelul la sinestezie (combinarea simțurilor pentru a descrie o scenă);
- Schimbarea ritmului prin punctuație (folosirea punctelor de suspensie sau a pauzelor, pentru a fragmenta fluxul poveștii, lăsând loc pentru reflecție și ambiguitate);
- Monologul interior liric (înlocuirea narațiunii sau a dialogului dintre personaje cu o adresare directă către un „tu” imaginar sau către propriul sine, transformând relatarea într-o confesiune lirică.);
- Ambiguitatea temporală (eliminarea indicilor cronologici, pentru a crea o senzație de atemporalitate);
- Inversiunea topică (schimbarea ordinii firești a cuvintelor în propoziție, pentru a accentua muzicalitatea și a rupe monotonia prozei);
- Pauza descriptivă (întreruperea evenimentelor, pentru a se concentra pe un peisaj sau un obiect care reflectă starea interioară a personajului);
- Schimbarea registrului verbal (trecerea de la verbe de acțiune la persoana a III-a, la verbe de stare-adesea la persoana I).
- Contrastul cromatic (folosirea imaginilor duale care augmentează lirismul).
În următoarea etapă, elevii au recitit acasă schița „Vizită…” de I.L. Caragiale, apoi au lucrat în perechi, pentru a transforma universul lui Ionel Popescu, folosind tehnicile lirice. În loc să povestească cum Ionel se joacă cu sabia și atacă jupâneasa, au păstrat doar „zgomotul” liric al scenei: „Trâmbiță. Sabie. Fum./ Lovitură. Durere. Scrum” (esențializarea). Ionel nu a mai fost doar un copil răsfățat, ci a devenit simbolul unei lumi răsturnate, unde micul tiran stăpânește peste rațiune: „Lumea toată e o jucărie/ Copilul-rege, mama știe.” (metafora). Au combinat mirosul tutunului și al cafelei cu sunetul trâmbiței, pentru a crea o atmosferă senzorială stranie, depășindu-se astfel comicul de situație: „Glasul albastru al trâmbiței liniștea o sparge/ Cafeaua miroase a praf de pușcă care trage.” (sinestezia). Au trecut de la relatarea parțial obiectivă la vocea interioară a musafirului, care simte „teroarea” vizitei: „Pașii mei se uită spre ușă/ Sufletu-mi e de cenușă/ Epoleții-s de carton/ Timpul curge monoton.” (monologul interior, metafora). Au lăsat obiectele din casa doamnei Popescu să „vorbească” despre dezastrul iminent, din perspectiva unor „vicitime” cu sentimente: „Dulceața tremură-n borcan/ De frica micului tiran.” (personificarea). Au transformat succesiunea de evenimente (trâmbița, toba, atacul) într-o structură ritmică ce mimează zgomotul și agitația: „Ta-ta-ta! Dum-dum-dum!/ Ionel nu se potolește nicicum./ Poc! Poc! Poc!/ Ce nenoroc!”. (repetiția, onomatopeele). Au oprit timpul narativ când Ionel fumează și apoi i se face rău, într-o imagine statică, lirică, transformând un incident fiziologic (leșinul) într-o meditație asupra fragilității și a răsfățului: „Secunda s-a oprit într-un fum albastru/ Un maior elegant a devenit un dezastru.” (ambiguitatea temporală). Au observat cum tensiunea dintre o vizită politicoasă și instinctele distructive pot da naștere lirismului: „Politețe albă, de fațadă./ Uniformă sângerie pentru paradă./ Cafea crem și gust de țigară./ E palid soldatul, iar viața, amară.” (contrastul cromatic). Au construit un monolog liric al adorației materne oarbe, prin care comportamentul agresiv devine semn de geniu pentru doamna Popescu: „Puiul meu scump, dulce maior,/ Fumând așa de grațios,/ Lovind cu spada dureros, /Ochii-mi se topesc ușor.” (monologul liric, schimbarea perspectivei). Au inversat topica și au fragmentat exprimarea firească, pentru a accentua mesajul textului epic: „Spadă are…, tobă are…/ N-are însă…Ce nu are?/ Bună educație….Și tare doare ! ” (inversarea topicii, schimbarea ritmului prin punctuație). Au propus un titlu liric, care ascunde, sub aparenta amabilitate, starea de iritare și ironie a musafirului: „Zâmbet de politețe” (esențializarea). Au exprimat liric morala sugerată încă din titlu: „O vizită-un nor de fum./ Nu râd…Să râd? Dar cum?”. Astfel, elevii au trecut dincolo de aparența comicului și au învățat să exprime stări afective și atitudini poetice.
Prin aplicarea tehnicilor suplimentare, elevii au dezvoltat numeroase competențe: de identificare a stărilor afective și a sensurilor implicite; de transpunere a experiențelor și emoțiilor în limbaj poetic; de înțelegere a vocii interioare și perspectivei lirice; de interpretare a mesajelor poetice și a simbolurilor; de valorificare a experienței creative pentru o receptare activă a textului liric. Analizând exercițiile aplicative (substantializarea emoției, utilizarea metaforei revelatorii, esențializarea, personificarea, repetiția, hiperbolizarea, apelul la sinestezie, schimbarea ritmului prin punctuație, ambiguitatea temporală etc.), am observat o progresie metodică și didactică menită să faciliteze receptarea textelor lirice autentice, precum: „Balul pomilor” de Dimitrie Anghel, „Viața mea se iluminează” de Nichita Stănescu, „Controverse” de Nina Cassian etc., în care sensibilitatea, imaginația și exprimarea afectivă sunt esențiale.
Această sinteză evidențiază eficiența metodei de conversie epic-liric, prin care textul narativ literar poate fi „topit” și „recristalizat” în forme poetice proprii, în formarea competențelor de receptare a textului liric de autor, la elevii de clasa a VIII-a.