Un studiu desfăşurat pe parcursul primului semestru al anului şcolar în cadrul Comisiei metodice a unei școli şi-a propus identificarea şi caracterizarea unor factori ai mediului şcolar şi ai mediului familial şi influenţa acestora asupra adaptării şcolare a copiilor. În prelucrarea materialului m-am orientat spre următoarele obiective: identificarea unor factori ai mediului şcolar şi ai mediului familial care pot influenţa adaptarea şcolară; analiza măsurii în care aceşti factori sunt responsabili de variaţiile rezultatelor şcolare, a conduitei la lecţii şi a conduitei în grup. Instrumentele folosite în acest studiu au fost metoda observaţiei, convorbirii individuale şi colective, chestionarul, analiza rezultatelor şcolare, analiza produselor activităţii.
Preocuparea părinţilor pentru pregătirea viitorul copil şcolar demonstrează interesul părinţilor pentru un bun debut în şcoală. 82% din elevii investigaţi au aşteptat cu interes şi dornici începerea şcolii, 12% cu teamă şi 6% cu indiferenţă. Am constatat că sunt părinţi care în loc să sădească în sufletul copilului dragoste faţă de şcoală, faţă de cel care îl învaţă, imprimă acestuia frică şi teamă. La fiecare convorbire cu părinţii organizată săptămânal prezenţa a fost de cel puţin 50%, iar de apreciat este faptul că au fost părinţi care nu au lipsit niciodată ba au fost prezenţi ambii părinţi. Interesele şi dorinţele părinţilor privesc mai de grabă rezultatele la disciplinele de învăţământ considerate de aceştia „importante” ( Lb. Română, Matematică) şi nu în aceeaşi măsură celelate discipline care concurează şi ele la formarea personalităţii copilului. Meseria de părinte nu este una uşoară.
Indiferent de statutul sau specializarea pe care o are, părintele trebuie să înveţe ABC-ul în educaţia şi creşterea copilului, deoarece realizarea unei educaţii „după ureche” poate duce la rezultate total opuse celor aşteptate. John Dresches preciza, în revista „Signs of the times”, că: „Vârsta cuprinsă între 1-7 ani este vârsta regulilor, pe care, dacă nu le învaţă acum copilul va deveni nestăpânit, nesigur, nedisciplinat.”
Din răspunsurile la întrebările chestionarului am constatat că mulţi părinţi sunt conştienţi de greşelile pe care le fac, dar, fie sunt incapabili de a-şi domina pornirile, fie sunt indiferenţi, gândim că sunt efecte de moment că vor dispărea pe măsură ce copiii cresc. În privinţa „pedepselor”, majoritatea răspund cu proverbul: „Bătaia e ruptă din rai” sau enumeră o serie de restricţii (de a ieşi la joacă, privitul la TV, jocul la calculator, izolarea fară jucării). Am încercat să explicăm că disciplina se impune prin dragoste şi fermitate, să fie consecvenţi în aplicarea restricţiilor care în prealabil au fost motivate copiilor. De asemenea, am încercat să-i facem pe părinţi să înţeleagă că disciplina este necesară şi bună, dar ea nu trebuie să însemne reprimare sau tiranie. Copilul care nu a fost disciplinat prin dragoste în micul lui univers (familia), se va disciplina fără dragoste în marele univers (societatea). Fiecare factor al educaţiei are importanţa lui, dar mediul familial este primordial. Când fiecare părinte va înţelege că la copil nu trebui să caute slăbiciunile pentru a i le reproşa, ci aspectele pozitive, atunci putem spune că „au învăţat primele litere din alfabetul educaţiei”.
În general părinţii au fost rezervaţi în a-şi recunoaşte greşelile. Ei recunosc că le oferă tot ce pot în măsura posibilităţilor, stau însă prea puţin timp cu copiii, le verifică temele atunci când se întorc de la servici, acestea fiind făcute singuri sau cu bunicii, nu supraveghează alimentaţia copiilor. Cei mai mulţi părinţi au indicat drept calitate a copilului rezultatele obţinute la disciplinele şcolare (este bun la matematică, lucrez zilnic din culegere cu el, citeşte foarte bine şi îi cumpăr cărţi potrivite vârstei, are ureche muzicală şi merge la Clubul Copiilor etc.).
Amintindu-le că destinul copiilor stă în mâinile lor, le-am sugerat părinţilor că este foarte necesar să petreacă mai mult timp cu copiii pentru a-i cunoaşte mai bine, deoarece „timpul şi energia investite sunt cel mai mare chilipir când vine vorba de copilul dvs. Vă veţi alege cu dividende pentru tot restul vieţii.” (Zig Ziglar, „Putem creşte copii buni într-o lume negativă”). Fiecare părinte îşi pune mari speranţe în copilul său, îşi face planuri pentru când va creşte şi încearcă să-i facă educaţia.
Cum orice acţiune presupune existenţa unui obiectiv, am cerut părinţilor am cerut părinţilor să noteze câteva obiective propuse spre realizare. Au fost enumerate ca obiective: să crească disciplinat, să fie ascultător, să fie premiant, să ajungă mai bine decât ei în viaţă. Metodele folosite pentru realizarea acestor obiective au fost de multe ori greşite, pentru că pentru a-i disciplina unii părinţi au îngrădit copiilor orice formă de manifestare, declansându-le frica, agresivitatea, lipsa de iniţiativă, timiditatea, nesiguranţa. Pentru a-i face ascultători, au insistat ore în şir cu sfaturi, reproşuri până când au constat că nu-i mai ascultă nimeni că cei mici sunt indiferenţi sau plictisiţi de atâtea sfaturi. Pentru a deveni „cel mai bun” i-au dat sarcină peste sarcină forţându-l la eforturi din ce în ce mai mari, aglomerându-i programul şi rămân surprinşi când copilul nu le onorează aşteptările. N-au înţeles că n-au făcut altceva decât să-l obosească peste măsură şi pentru că n-au obţinut rezultatele scontate impun restricţii şi foarte curând vor putea să spună despre copil doar ceea ce nu face.
Unele din răspunsurile părinţilor denotă o „abandonare” a rolului de părinte dar şi părinţi care exagerează în a-i proteja, iar rezultatul acestei protecţii exagerate este un copil incapabil de a lua cea mai elementară decizie, aproape incapabil de a comunica. Aceşti părinţi încearcă să-şi educe copilul doar pentru prezent, nu pentru viitor, privându-i de libertatea de a avea iniţiative, iar atunci când au încercări timide le taie aripile cu un „nu e bine”, fără a le explica de ce nu e bine, cum ar trebui procedat, fără a le mai da altă şansă. Lăsaţi singuri, aceşti copii vor fi asemnea unui pui căzut din cuib: pradă uşoară pentru un anturaj negativ.
Am grupat răspunsurile părinţilor la chestionar, repartizându-le unor stiluri de educaţie, şi am încercat să scot în evidenţă avantajele şi dezavantajele fiecărui stil:
Indulgenţa adoptată de părinţi permite copilului să se manifeste cum vrea el, să-şi dezvolte o identitate proprie, să aibă o personalitate distinctă, să-şi dezvolte creativitatea, capacitatea de a lua decizii. Această atitudine adoptată de părinţi are şi dezavantaje: copilul nu va accepta limite, nu va respecta regulile, nu va accepta sfaturi, putând deveni copil problemă.
Autoritatea se manifestă prin aceea că părinţii îi cer copilului să respecte cu stricteţe regulile, nerespectarea lor fiind urmată de pedepse. Această atitudine îl învaţă pe copil să fie ordonat, disciplinat, respectuos faţă de cei de care îi este frică, îi dezvoltă simţul critic, îl conduc spre perfecţiune.
Dezavantajele unui astfel de stil educativ sunt multiple: copilul nu va deveni maleabil, va fi neiertător cu cei care greşesc, nu va putea realiza o comunicare eficientă, va fi lipsit de iniţiativă şi curaj, va fi permanent nemulţumit, va fi stăpânit de teamă că ar putea greşi, stima de sine ar putea fi diminuată, ceea ce îl va marca negativ.
Indiferenţa părinţilor faţă de copil este concretizată în neglijarea copilului şi a realizărilor lui, considerând că astfel îl va obişnui să fie mai rezistent la greutăţile vieţii. Copilul crescut în acest mod se va baza doar pe experienţa lui de viaţă, dar se va simţi lipsit de importanţă, stima de sine va fi scăzută, va avea un puternic complex de inferioritate, va fi rigid, insensibil, apatic, pragmatic.
Atitudinea protectoare a părinţilor se manifestă prin atenţie deosebită la nevoile copilului, dedicându-se total „meseriei” de părinte, oferind securitate, sprijin, protecţie, având grijă să-l înveţt să fie precaut şi rezervat faţă de tot ce nu provine din familie. Dezavantajele unei astfel de atitudini sunt numeroase şi îngrijorptoare: din cauza tensiunii create de îngrijorarea permanentă şi exagerată a părinţilor de a nu li se întâmpla ceva, copilul manifestă tulburări emoţionale, stări de frică nejustificate, se simte sufocat de această grijă şi are tendinţe de a se îndepărta de părinţi, nu comunică, învaţă repede să se ascundă, să aibă secrete, îşi va exprima mânia prin acte de răzbunare.
Democraţia ca metodă educativă adoptată de unii părinţi pune pe primul plan respectarea drepturilor copilului, stabilind şi unele reguli ce trebuie respectate de toţi membrii familiei. Un astfel de părinte este suficient de indulgent, flexibil și deschis spre nou, dar ar trebui să fie şi suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, este suficient de protector pentru a-i oferi copilului securitate, dar ar trebui să fie ţi suficient de înţelegător şi încrezător în puterea copilului de a lua decizii. Prin atitudinea democratică, încurajează copilul să fie independent, respectându-i interesele, opiniile şi personalitatea, considerându-l un membru responsabil al familiei. Copilul crescut şi educat de astfel de părinţi va manifesta iniţiativă, creativitate, autonomie, echilibru emoţional, deprinderi de comunicare eficientă, un nivel ridicat al stimei de sine, va şti să-i respecte e alţii, să accepte observaţiile şi opiniile altora, să-şi exprime cu curaj opinia proprie. Pe lângă multiple avantaje, stilul democratic are şi unele dezavantaje: copilul se va adapta greu într-un grup în care se manifestă autoritatea, disciplina fermă şi nu va executa prompt sarcinile care i se vor da sau va comenta şi va refuza să le îndeplinească.