Este cunoscut faptul că, în sistemul formelor de lucru desfășurate cu elevii, lecția ocupă un loc important, constituind forma principală de activitate a binomului profesor-elevi. Aceasta devine eficientă şi valoroasă, dobândind o structură dinamică, în funcție de o serie de componente. Prin definiție, lecția asigură însușirea sistematică a cunoștințelor, formează capacități de a aplica cele însușite, constituie un bun cadru organizatoric care asigură relația profesor-elevi, oferă acestora din urmă posibilitatea de a-şi exersa capacitățile intelectuale și afective. Însă, transformările învățământului în ansamblul său impun și o schimbare a lecției, şi nu atâta componentelor ei, cât a conținutului acestora, în sensul adaptării învățării la imperativele societății.
Noul curriculum a modificat întregul sistem de învățământ românesc, introducând programe noi, modalități noi de evaluare, vizând formare de capacități și competențe. Astfel, reușita lecției și finalitățile ei depind în mare măsură de alegerea şi stabilirea strategiei adecvate de lucru care să asigure o învățare activă, durabilă, eficientă. Este vorba de metodele, procedeele de lucru, mijloacele didactice şi categoriile şi variantele de lecții pe care profesorul le alege, le creează și le recreează, le combină pentru a accesibiliza conținutul şi a favoriza învățarea. Altfel spus, o strategie didactică bine gândită şi bine pusă în practică trebuie să conducă la o viziune modernă, novatoare, asupra lecției, care să promoveze demersuri active și interactive, înlăturând pasivitatea, stereotipia şi abordările de tip predominant expozitiv în care profesorul este un fel de „magister dixit”.
De fapt, diferența dintre didactica tradițională şi cea actuală constă în modul de concepere şi organizare a situațiilor de învățare. O strategie didactică devine legitimă atunci când profesorul demonstrează eficacitatea demersului său, prin măiestria cu care știe să selecteze, să combine şi să varieze diferite metode, tehnici şi mijloace, alegându-le pe cele mai adecvate din cele posibile.
O componentă importantă a strategiei didactice o constituie sistemul metodelor de predare-învățare. Acesta a cunoscut transformări profunde în contextul actualei reforme a învățământului românesc, trecându-se de la o metodologie predominant informativă, bazată pe transmitere de cunoștințe, la una formativă, axată pe dezvoltarea capacităților și a competențelor elevilor. Metoda (gr. methodos – drum spre, cale de urmat) reprezintă calea pe care profesorul o urmează pentru a-i ajuta pe elevi să găsească ei înșiși calea proprie de a descoperi realitatea, de a-și însuși cultura, de a se forma și de a se dezvolta.
În cadrul lecțiilor de limba și literatura română, metodele îndeplinesc mai multe funcții: funcția cognitivă (de dirijare a cunoașterii în scopul însușirii unor adevăruri, a unor procedee de lucru); funcția formativ-educativă (de formare a unor deprinderi, atitudini, comportamente); funcția instrumentală sau operațională (metoda servește drept tehnică de execuție); funcția normativă (metoda arată „cum” să se procedeze, cum să se predea și cum să se învețe pentru a obține cele mai bune rezultate).
Folosirea metodelor active presupune o schimbare de paradigmă. Dacă în didactica tradițională profesorul era cel care „știa totul” și „livra” informația gata prelucrată, în didactica modernă profesorul devine un organizator al situațiilor de învățare, un consilier și un partener de dialog. Metodele de învățare activă pun accent pe gândirea elevului, nu doar pe memorie, încurajează cooperarea și lucrul în echipă, dezvoltă spiritul critic și capacitatea de argumentare, permit legarea cunoștințelor de viața reală și de experiența proprie a elevului.
În procesul predării-învățării limbii și literaturii române, alegerea metodelor trebuie să țină cont de particularitățile de vârstă ale elevilor din ciclul gimnazial, de specificul unității de învățare, dar și de resursele materiale disponibile. Nu există o metodă „panaceu”. Eficiența procesului didactic constă în combinarea judicioasă a metodelor tradiționale (expunerea, conversația, exercițiul) cu cele moderne (mozaicul, ciorchinele, tehnica „știu-vreau să știu-am învățat” etc.). Important este ca metoda aleasă să declanșeze acea stare de curiozitate și implicare a elevului, transformând ora de limba română într-un spațiu al comunicării autentice și al descoperirii literaturii ca experiență de viață.
Eficiența învățării nu este determinată doar de conținuturi sau de calitatea profesorului, ci și de modul în care informația este procesată și transmisă prin intermediul metodelor și al mijloacelor didactice. Acestea din urmă acționează ca un suport material și tehnic, facilitând percepția și înțelegerea. Mijloacele didactice pot fi clasificate în: mijloace logico-intuitive (manuale, texte literare, planșe, scheme); mijloace tehnice (aparatură audio-video, computerul, Internetul); mijloace experimentale: fișe de lucru, portofolii. Rolul acestora este de a asigura un suport concret-senzorial învățării, de a motiva elevii și de a facilita trecerea de la gândirea concretă la cea abstractă. În lecțiile de literatură, de exemplu, utilizarea unor ilustrații, a unor fragmente muzicale sau a unor secvențe cinematografice care ecranizează opera studiată poate spori considerabil interesul elevilor și profunzimea receptării textului.
Integrarea mijloacelor moderne (de exemplu programele Discovery) permite o individualizare a învățării și o racordare la tehnologia cu care elevii de astăzi sunt obișnuiți în afara școlii. Totuși, mijlocul didactic rămâne un „instrument” și nu trebuie să substituie rolul textului literar sau al dialogului direct. O strategie didactică eficientă este cea care reușește să integreze metodele și mijloacele într-un tot unitar, adaptat obiectivelor operaționale stabilite.
Sporirea eficienței învățării prin metodologie presupune: activizarea elevului (acesta trebuie să scrie, să analizeze, să compare, să discute, nu doar să asculte); diversitatea (alternarea formelor de activitate, frontal, pe grupe, individual pentru a menține atenția); feedbackul permanent (utilizarea unor metode care să permită verificarea imediată a înțelegerii).
În concluzie, metodele și mijloacele nu sunt scopuri în sine, ci „vehicule” care transportă elevul spre cunoaștere. Într-o școală care se dorește inovatoare, accentul cade pe acele instrumente care dezvoltă autonomia în învățare, pregătind elevul pentru o societate a informației în continuă schimbare.