„[…] nu este alta, și mai frumoasă, și mai de folos în viața omului zăbavă decât cetitul cărților.” (Miron Costin) Atâta forță e în aceste cuvinte, încât – cel puțin în ceea ce mă privește – nicio altă formulare nu cred că descrie mai frumos esența și arta lecturii – acea axă direcțională a întregii noastre deveniri. Aceasta deoarece cartea, prin forța creatoare a cuvântului, înseamnă viața însăși – o continuă acomodare cu situații, trăiri, experiențe și provocări. O permanentă deschidere spre nou, spre schimbare, spre evoluție. O cunoaștere a prezentului – mereu și mereu altul -, o cunoaștere a sinelui – mereu și mereu altul, descoperit și (re)descoperit prin (aceeași) lectură – mereu și mereu dătătoare de noi sensuri și semnificații.
Astăzi, la mai bine de 600 de ani de la publicarea primei cărți în serie, Biblia, de către părintele tiparului Gutenberg, în era internetului, pe lângă cartea în format fizic şi-a făcut loc cartea în format electronic. Primul e-reader a apărut în anul 2007, în America. Se pare, însă, că ideea unui aparat similar exista încă din anii 1900. Un prim e-reader a apărut într-o revistă de știință din anul 1935, sub denumirea de „cititorul de cărţi al viitorului”. Desenul arată un bărbat într-un fotoliu citind o carte pe un ecran de sticlă și întorcând paginile din telecomandă. În această perspectivă, într-o lume a prezentului tehnologizat, a modernității, a adaptării, se pune următoarea întrebare:
Care mai e astăzi realul scop al educației și, implicit, al cărții – ca obiect al demersului educațional de calitate – în această societate „atotștiutoare”, aflată la un clic distanță de orice informație, de orice curiozitate, de orice interes?!
Răspunsul e cât se poate de simplu și de evident – școala rămâne școală și dezideratul ei fundamental – idealul educațional – a fost, este și va rămâne veșnic unul și doar unul – „formarea și dezvoltarea personalității umane”. Altfel spus, se dorește atingerea unui singur scop – acela de a învăța, mai înainte de toate, să fii om. Și când zic om, nu mă refer la ființa care se distanțează de celelalte viețuitoare prin puterea rațiunii. Când zic om mă refer la acel suflet care învață și acceptă să fie educat să crească frumos, cinstit și liber. Să trăiască în armonie cu sine și cu cei din jur. Acest proces al învățării este unul continuu, desfășurat în raport cu principiul educației permanente și are în centru obiectul fundamental al cunoașterii și culturii – cartea. Fie că vorbim de cartea în format fizic, fie că vorbim de cartea electronică, lectura nu trebuie să-și piardă niciodată valențele formative și educative. Personal vorbind, îmi place să cred că, oricât de mult ar evolua tehnologia, nicio formă digitalizată nu va putea substitui mirosul paginii de hârtie și emoția de a răsfoi cartea cu propriile simțuri. Mărturisirea lui Ray Bradbury rămâne semnificativă în această direcție: „Mie încă îmi plac cărțile. Nimic din ceea ce face un computer nu se compară cu cartea. Nu poți pune o carte pe internet cu adevărat. Trei companii s-au oferit să-mi pună cărțile pe net și le-am zis «Dacă puteți face ceva care să aibă o copertă drăguță, hârtie cu miros, atunci mai vorbim.» Tot ceea ce-ți oferă computerul este un manuscris. Oamenii nu vor să citească manuscrise. Ei vor să citească cărți. Cărțile miros bine și arată bine.”
Cartea rămâne, așadar, pilonul și aliatul de bază al cadrului didactic în procesul instructiv-educativ. Ea reprezintă, în fond, accesul și, deopotrivă, forma de materializare a culturii. De altfel, întreaga dezvoltare spirituală a individului se caracterizează prin cultură: „Cultura sau formația generală a omului este constituită social și se asimilează individual. Pe plan subiectiv (individual), cultura se exprimă în concepții, sisteme de valori și în modele cognitive pe care fiecare om se sprijină în cunoașterea lumii” . Omul are acces la cultură tocmai prin educație, întrucât, fără educație individul nu poate face diferența între ceea ce este cultură cu adevărat, și lucruri trecătoare. Cultura și capacitatea omului de a asimila, de a-și însuși valorile, este ceea ce deosebește omul de celelalte viețuitoare, ceea ce îi dă statutul superior. Individul trebuie educat în direcția valorificării esențelor culturii prin intermediul propriei formațiuni interioare.
Dacă nici prin educație nu reușim să ne formăm principii, să ne găsim modele, să ne atingem aspirațiile, să devenim varianta noastră cea mai bună, atunci cum altfel reușim?!
De aceea, școala, în general, și cadrul didactic, în particular, caută să motiveze elevii în virtutea aceluiași scop – dorința de (auto)formare, (auto)dezvoltare, (auto)depășire. Și cum poate fi vorba despre acest deziderat în afara apelului la conștientizarea importanței cărților și, implicit, a lecturii în evoluția individuală? La fel cum sufletul întregește trupul, cartea întregește actul educativ, în afara ei, neputând fi vorba, de altfel, despre educație.
Este un lucru știut că una dintre competențele-cheie ale învățământului românesc este competența de comunicare, atât în limba maternă, cât și într-o limbă străină. În vederea atingerii și urmăririi la elevi a acestei competențe, cadrul didactic folosește mai multe metode și strategii. Nicio formulă, însă, nu s-a dovedit mai eficientă și plină de însemnătate decât relația carte-individ. Lectura singură este cea care nuanțează limbajul, îl particularizează și-l individualizează. Lectura singură este cea care desăvârșește individul prin detașarea de cotidian și posibilitatea exprimării și simțirii libere a tuturor trăirilor, oricât de clișeică riscă să fie această credință. E fascinant cum aceeași lectură poate fi interpretată diferit de la un cititor la altul și la fel de fascinant cum unul și același individ găsește o nouă simbolistică a textului de la o etapă a vieții la alta. Fiecare text își are vârsta lui de înțelegere, fiecare text rezonează diferit de la un individ la altul, pentru că fiecare se identifică sau nu cu textul prin raportare la experiențele personale, la trecutul, prezentul sau principiile care-i ghidează existența. Tocmai în aceasta constă reala esență a lecturii – traseul labirintic al oricărei cărți devine, în final, un loc al tuturor, un loc în care fiecare e liber să-și aleagă propriu drum de scăpare. Revelatorie rămâne în acest sens pledoaria pe care Mircea Cărtărescu o face lecturii în lucrarea sa „Care-i faza cu cititul?”: ,,Citind și zburând, ceea ce e unul și același lucru, nu faci decât să desenezi harta magică a propriului tău suflet. Ai știut că ești atât de complicat? Ai fi bănuit că trăiesc atât de multe lumi în tine?”
În afara capacității sale de formare a limbajului, a competenței de comunicare, cartea este un important factor pentru dezvoltarea creativității. Cartea este spațiul – poate singurul de altfel – în care libertatea exprimării primează și orice vis devine posibil. Sir Ken Robinson, într-unul din discursurile sale, „Do schools kill creativity?” rezumă acest aspect prin următoarea afirmație – „Creativitatea e, în zilele noastre, la fel de importantă ca literatura.” Altfel spus, creativitatea – acea exprimare a sinelui, acea artă a frumosului individual, acea libertate de a gândi, de a simți și de a fi – trebuie cultivată și respectată la fel de mult ca celelalte discipline, pentru că, în definitiv, însuși idealul educațional constă în formarea și dezvoltarea personalității autonome și creative.
Concluzia este simplă și lesne de înțeles. Cartea este o condiție sine qua non a procesului instructiv-educativ, urmărind pe termen lung educația morală a individului. Privită ca „știința binelui și a regulilor acțiunii umane”, morala devine o axă direcțională pentru întreaga activitate didactică, care, deși nu-și verbalizează direct scopul, urmărește din umbră activitatea celui care educă și, deopotrivă, a celui educat. Tocmai de aceea instituția educativă se vrea a fi „centrată pe educat”, pe nevoile și așteptările lui. Se dorește valorizarea acțiunii necondiționate de recompense sau valori, valorizarea acelei acțiuni voluntare a elevilor pentru formarea atitudinii morale, căci, în definitiv, doar o societate educată moral este adevărata garanție a trăirii în echilibru și armonie.
Bibliografie
1. Constantin Cucoș, ,,Pedagogie. Ediția a II-a revăzută și adăugită”, Iași, Editura Polirom, 2006.
2. Mircea Cărtărescu, Care-i faza cu cititul?, Editura Arthur, Bucureşti, 2010.
3. Olga Oprea, Tehnologia instruirii, Editura Didactică și pedagogică, București, 1979.
4. William K, Philisophy of education, The Macmillan Company, Toronto, 1965.
5. Sir Ken Robinson, Do schools kill creativity?, publicat în februarie 2006. Disponibil la: https://www.ted.com/talks/sir_ken_robinson_do_schools_kill_creativity.Ultima accesare: 17 noiembrie 2020.
6. Elisabeth, Bouleanu, Istoria fascinantă a cărţii, de la tăbliţele din argilă şi pergament din piele de animale la e-reader. Biblia, prima carte tipărită din lume, publicat în Adevărul, la data de 16 mai 2015. Disponibil la: adevarul.ro/locale/alexandria/istoria-fascinanta-cartii-tablitele-argila-pergament-piele-animale-e-reader-biblia-carte-tiparita-lume-1_55573bafcfbe376e354266d3/index.html. Ultima accesare: 17 noiembrie 2020.