”Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actorii” spunea William Shakespeare, însă oamenii, ca ființe sociale, pot să diferențieze rolul asumat în situații variate ce presupune disimulare.
Ansamblul tehnicilor teatrale își subordonează manifestările verbale ale locutorului în cadrul actului de comunicare dar și exercițiile necesare optimizării acestor manifestări. Tehnicile teatrale pot fi:
TEHNICI VERBALE
1. Exerciții de dramatizare – transformarea unui text epic într-un text cu caracteristicile celui dramatic, destinat reprezentării scenice. Nu toate textele pot fi dramatizate, ci trebuie să îndeplinească câteva condiții (Gherghina, 2005, p.26) : texte dense în idei valoroase,texte dense în acțiune, texte care pot fi expresive scenic, cu valoare literară efectivă, cu personaje pe măsura posibilităților interpretative ale elevilor.
Acest gen de exercițiu de dramatizare l-am aplicat elevilor în clasa a IV-a după lectura cărții Legendele Olimpului. Elevii au lucrat pe grupe, fiecare grupă citind câte un fragment. Elevii au transpus singuri textele într-o variantă dialogată, folosind costume și decor.
2. Jocuri de rol – implică construirea de către participanți, a replicilor corespunzătoare rolurilor indicate sau asumate prin raportare la o situație de comunicare.
Elevii clasei a III-a au participat la jocul de rol „Disputa Planetelor”. În cadrul acestui joc elevii pe rând preluau numele planei corespunzătoare grupei, pentru a-i prezenta avantajele și supremația în univers.
3. Exerciții de improvizație – simularea unui act comunicativ între doi sau mai mulți participanți având ca punct de plecare un anumit număr de cuvinte de conducătorul-regizor.
Acest gen de exercițiu l-am aplicat de foarte multe ori la finalul orelor de limbă română și nu numai, elevii primind cuvinte cheie ale textului citit în clasă, pe grupe, solicitându-le să realizeze jocuri de improvizație. În textul Minunata călătorie a lui Nils Holgersson, de Selma Lagerlof, elevii au primit cuvintele: „zgomot”, „spiriduș”, „pitic”, „curte”, „păsări”. Elevii pe grupe si-au distribuit roluri, au creat dialoguri pe care le – au prezentat colegilor.
4. Exerciții de asociere lexical-semantică – se dă un cuvânt și fiecare participant trebuie să scrie cât mai multe cuvinte asociate cu acesta.
5. Exerciții de dicție – au fost preferate elevilor, folosite la începutul ciclului primar pentru dezvoltarea limbajului și corectitudinea pronunției, ca mai apoi la clasele a III-a și a IV- a pentru ca jocuri de relaxare și antrenare a limbajului.
6. Exerciții- joc de autoprezentare – Eu sunt… (trăsături fizice și sufletești, aspirații, personaje preferate).
7. Obiectul-ființă – elevii sunt puși în situația de a-și imagina că un obiect devine ființă și să precizeze ce vede, ce aude, ce simte în acea situație de comunicare.
8. Exerciții de metamorfozare – în cadrul acestor jocuri elevii vor folosi obiecte din jurul lor cărora le vor atribui alte caracteristici. Metamorfozarea implică imaginație, obiectele își schimbă forma, din vizibile devin invizibile și invers. Jocul „Substanța spațială” constă în faptul că elevul actor, cel care apare în fața colegilor are între palme o substanță spațială. El trebuie să se comporte și să verbalizeze colegilor, astfel încât și ei, poziționându-se ca și el să simtă substanța între palme.
TEHNICI NONVERBALE
1. Exerciții de mimă – corespunzător unor operații simple( a bate la ușă, a deschide geamul, unor întâmplări (Ciubotaru & Mihailovici, 2003, p 51-52 – Poveste cu pași în care elevul trebuie să execute acțiuni simple înlănțuite ca o poveste, doar nonverbal:mergi, te sperii, alergi, cazi, te ridici, ajungi într-un loc unde ești în siguranță; Mâini fermecate – copiii intră în rolul unor păpușari și prezintă o simplă piesă de teatru folosindu-și doar mâinile) , unor situații de comunicare.
2. Exerciții de dans – pe diferite tipuri de ritm, de muzică, sincron, simetric sau asimetric.
3. Exerciții de mișcare scenică – pot include exerciții de mers lent/ rapid/ bătrânesc/ copilăresc/pe tocuri, exerciții de manipulare a obiectelor scenice, exerciții de intrare / ieșire din scenă, exersarea mersului cu o carte pe cap/cu un pahar de apă în mână.
4. Uriașul plimbăreț- exercițiu propus pentru formarea/dezvoltarea capacității de a interacționa cu ceilalți și de a forma un grup omogen ( Heril&Megrier, 2009, p.42) – copiii prinzându-se unii de alții, de mâini, de haine, formează un uriaș care trebuie să se deplaseze dintr-un loc în altul sau Undele în ocean – exercițiu propus pentru învățarea mișcărilor la unison Spolin V, 2010, p 35).
5. Exerciții de râs- în hohote, reținut, sarcastic, sincer/prefăcut.
6. Exerciții de improvizație – elevul, plecând de la o temă dată, arată, nonverbal diverse acțiuni ( mănâncă ceva acru/ amar/ dulce, că bea ceva rece/ foarte fierbinte).
7. Exerciții de comunicare prin păpușile / marionetele confecționate de către elevi – Elevii își pot realiza propriile instrumente cu care pun în scenă un rol sau printr-un exercițiu de metamorfozare unele obiecte pot deveni imaginea unei ființe.Elevii din clasa pregătitoare au confecționat din șosete, păpuși, pe care le-au folosit în jocuri de comunicare pe diverse teme inventate de copii: „La medic”, „ La magazinul de jucării”, „ ziua de naștere”.
TEHNICI PARAVERBALE
1. Exerciții centrate pe rolul intensității vocii – replici spuse în șoaptă, normal, țipat; Acest gen de exerciții sunt menite a exersa capacitatea de emițător și de receptor a copiilor.
2. Exerciții centrate pe ritmul vorbirii- rostirea replicilor imprimă un anumit tempo acțiunilor – le lungește, le grăbește sau le încetinește – având un rol în dinamica actului de comunicare;
3. Exerciții de respirație – respirație profundă, respirație având corpul încordat/ relaxat, Păpușa de cârpă, Suflăm în lumânare fără a o stinge, Floarea.
4. Jocuri de rol – elevii își construiesc rolurile și replicile folosind elemente paraverbale
5. Exerciții de improvizație – participantul improvizează un ritm , iar partenerul lui preia ritmul și improvizează, pe ritmul respectiv
Parcurgerea acestor tehnici de comunicare teatrală este utilă pentru orice locutor/interlocutor în încercarea de optimizare a spectacolului comunicării,având în vedere caracterul dinamic al oricărui schimb comunicativ, jocul rolurilor, jocul instanțelor comunicative.
Spolin V. (2010) identifică tipuri de exerciții care utilizează toate cele trei tipuri de tehnici verbale, nonverbale și paraverbale – jocurile pentru radio, televiziune și cinema care impun limite diferite și teatrul narativ.
Jocurile de radio în cadrul cărora elevii participanți trebuie să fie foarte atenți asupra aspectelor de voce folosită pentru comunicarea cu publicul. Ei trebuie să fie capabili să găsească și să aleagă acele elemente care să implice publicul auditor activ „ să vadă povestea auzind-o”. În jocurile de radio scenele se vor desfășura în spatele unei cortine, pentru că ceea ce interesează este vocea. În prezentarea unei povești prin intermediul jocului de radio, este necesar ca prezentatorii să aibă materiale necesare realizării diferitelor zgomote: sonerii, un ziar, o cutie cu pahare sparte, o ușă, etc . Prezentarea unei povești printr-un joc de radio este cea mai limitată variantă de comunicare, ceea ce presupune ca elevii implicați să fie foarte conștienți de ceea ce au de făcut și de transmis. Realizarea unor astfel de jocuri periodic cu elevii sunt relevante pentru a rezolva probleme de recitare și de prezentare a rolului.
Am aplicat acest gen de exerciții de radio în clasa a III- a cu elevii, care s-au prins în joc foarte repede și au fost captivați de faptul că nimeni nu îi vede, și că dincolo de cortină pot fi ei însăși, pot prezenta povestea așa cum doresc, fătă rețineri și emoții. Astfel elevii au prezentat în funcție și de preferințele lor diverse știri , topuri de muzică, interviuri cu personalități ale orașului, emisiuni radio pentru copii.
Jocurile pentru televiziune constrâng participanții să folosească doar partea superioară a corpului. Exemplu de joc este ” În fața televizorului”. Folosindu-se o cutie de carton , decupată ca un ecran de televizor puțin mai mare decât în mod normal, în spatele căruia se vor așeza actorii. Aceștia vor avea nevoie de un suport de haine , diverse, pe care le vor folosi la prezentarea programelor. O echipă de elevi va reprezenta actorii și se va afla în spatele ecranului TV, cealaltă echipă reprezintă familia care privește la televizor în sufragerie. Fiecare membru al familie va spune un program de televiziune preferat, va deschide televizorul și actorii vor prezenta programul nominalizat anterior de un membru al familiei. Membrii familiei pot schimba canalul și nominaliza un alt program pe care doresc să-l urmărească. Jocul trebuie bine organizat astfel încât actorii programelor de televiziune să aibă timp să se schimbe și să-și pregătească scena necesară.
Un gen de joc foarte atractiv și antrenat pentru elevi, acre doreau să participe la prezentarea știrilor, vremii, copiii pasionați de sport doreau să prezinte ultimele noutăți din sport, și astfel intrau repede în pielea prezentatorului solicitat de spectatorul care putea schimba programul. Existând cadrul TV, i-a motivat pe elevi ca pe lângă corectitudinea pronunției, acuratețea exprimării, să fie atenți la postură și la expresia feței.
Teatrul narativ poate fi folosit cu succes pentru prezentarea poveștilor mai lungi și mai complexe. Este o modalitate care poate fi aplicată cu ușurință elevilor de 6-8 ani , activă și menită să stimuleze atenția și înțelegerea textului citit. Este bine ca înainte de realizarea povestirii să se facă un joc de atenție cu elevii și când toți sunt pregătiți să înceapă prezentarea. Învățătorul prezintă povestea iar un elev sau un grup de elevi sunt personajele textului. Fiecare elev își va cunoaște rolul pe care trebuie să îl interpreteze, iar atunci când povestea prezintă o acțiune a acestuia, el trebuie să o realizeze. De exemplu într-o poveste învățătoarea citește: „Uriașul, supărat foc, se mișca nervos dintr-o parte în alta a camerei” elevul care interpretează rolul trebuie să se identifice cu personajul și să se comporte așa cum spune în poveste. Teatrul narativ este un mod simplu și eficace de a prezenta mituri, legende, fabule fără să fie nevoie de obiecte scenice,scenografie elaborată sau ample cunoștințe tehnice și fără să se afecteze valorile autentice ale teatrului. În cadrul teatrului narativ timpul și spațiul reies din povestirea sau dialogul prezentat de povestitor. Teatrul narativ poate fi utilizat și de către elevii mai mari, în cadrul căruia chiar ei pot fi povestitori iar colegii, actorii textului prezentat de ei.
Această tehnică am folosit-o pentru textul Micul Prinț, elevii fiind împărțiți pe grupe. Fiecare grupă a primit câte un fragment pe care trebuiau să-l transpună în scenă în fața colegilor. Cum capitolele sunt multiple și în fiecare capitol se întâlnesc 2-3 personaje, elevii și-au împărțit rolurile și au interpretat cât de activ și implicat fiecare rol. Elevii cunoscând fragmentele, interpretau scenic aproape concomitent cu lectura textului.