Una dintre cele mai importante modalități de a „condimenta” narațiunea și de a-i spori ritmul este folosirea dialogului. Ideea este că dialogurile se citesc mult mai repede, fluidizează acțiunea, tind să creeze mai mult spațiu alb în pagină, textul fiind astfel mai puțin dens și, ca atare, mai plăcut ochiului cititorului.
Dialogul eficient într-o poveste ar trebuie să fie inserat pe la mijlocul textului. Dialogul rămâne un mijloc de adâncire a intrigii, sau unul menit a ne lumina asupra caracterului unui personaj. Nicio conversație nu se desfășoară într-o progresie lineară perfectă. Oamenii se întrerup unii pe alții, vorbesc unii peste alții, de multe ori nu răspund întrebărilor care li se pun, sau le evită, nerăspunzând direct.
Toate acestea pot fi folosite de scriitor pentru a stabili caracterul, tensiunea și conexiunea. Un dialog bun are una sau mai multe funcții:
- Duce povestea mai departe;
- Descrie un personaj;
- Descrie un obiect sau decorul;
- Cristalizează relații și situații;
- Permite personajelor să se confrunte între ele;
- Livrează o lovitură simplă, sau o lovitură de grație într-un conflict;
- Oferă un indiciu despre tranziția spere o scenă nouă;
- Mărește tensiunea acțiunii;
- Accelerează ritmul acțiunii; Sfaturi pentru un bun dialog
- Arată, nu spune – o eroare obișnuită a scriitorilor începători este să folosească dialogul pentru a explica ceva ce cititorul nu știe, dar ceva ce ambii participanți la dialog ar fi trebuit să cunoască; Este nu numai stângaci, dar și nerealist și te trădează imediat ca fiind un novice.
- Personajele trebuie să vorbească între ele, iar nu pentru cititor;
- Trebuie evitate adverbele;
- Evită explicații care repetă ceea ce dialogul deja i-a spus cititorului;
- Evită să explicit prea mult;
- Folosește vorbirea întreruptă – oamenii își iau vorba din gură sau vorbesc unul peste altul tot timpul.
- Dă o atenție constantă „vocii” personajului;
- Folosește semnături verbale – selectează anumite expresii pentru a le face proprii unora dintre personaje, care se pot identifica astfel cu ele;
- Alternează dialogul cu narațiunea descriptivă;
- Folosește conversația indirectă cu răspunsuri oblice, sau vorbirea suprapusă – oamenii, de obicei, nu răspund direct întrebării puse.
- Contrazice dialogul cu narațiunea – atunci când dialogul contrazice limbajul corporal sau alte indicii narative referitori la vorbitor, acest lucru adaugă tensiune și mărește interesul vorbitorului, comunicând în același timp, ideea că are loc o scenă importantă.
Iată că dialogul presupune o succesiune de replici interconectate semantic, rostite/ scrise de doi sau mulţi interlocutori care comunică; dialogul este susţinut de elemente paraverbale (intonaţia, inflexiunile vocii, tonalitatea, accentuarea, ritmul, debitul) şi nonverbale (gestica, mimica, atitudinea corporală, distanţa); de asemenea, este un mod de expunere fundamental în teatru, însă prezent şi în genul epic sau liric.
În textul dramatic, „celula” sa de bază este perechea de replici în care o replică aparţine unui emiţător, iar replica următoare aparţine celui care fusese mai înainte receptor. Dialogul este dependent de context; (prin context se înţelege: împrejurarea în care se desfăşoară dialogul; măsura în care colocutorii se cunosc; raporturile (sociale, afective) dintre ei). Structura dialogului poate consta în:
a. ansamblu de interacţiuni între cel puţin doi colocutori;
b. un ansamblu de măsuri pe care emiţătorul le poate lua, pentru ca acţiunile sale asupra receptorului să fie eficiente: replici – dialog local (întrebare/ răspuns); perechi de replici – dialog secvenţial (3-4 replici relaţionate); grupaje de replici – dialog general care conţine: secvenţa de iniţiere; secvenţa de bază cu formulele de menţinere a discuţiei (Interesant! Chiar aşa? Şi ce s-a mai întâmplat?); secvenţa de încheiere.