Descentralizarea sistemului educaţional este o opţiune de politică educaţională necesară din perspectiva democratizării vieţii interne şi a eficientizării administraţiei serviciilor publice. Şcoala este o instituţie care funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie: familie, autorităţi, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, agenţi economici, biserică, poliţie, unităţi sanitare etc. Pentru ca parteneriatul şcoală-comunitate locală să funcţioneze adecvat, descentralizarea este absolut necesară. Ea este inevitabilă.
În esenţă, descentralizarea învăţământului preuniversitar reprezintă transferul de autoritate, responsabilitate şi resurse în privinţa luării deciziilor şi a managementului general şi financiar către unităţile de învăţământ şi comunitatea locală. Se crează astfel cadrul unei colaborări eficiente între şcoală şi comunitate (C.Stăiculescu, 2011, p.158 ).
Descentralizarea în educaţie presupune: redistribuirea responsabilităţilor, a autorităţii decizionale şi a răspunderii publice pentru funcţii educaţionale specifice, de la nivel central către nivelul local;participarea factorilor non-administrativi, a reprezentanţilor societăţii civile, la procesul de luare a deciziilor (părinţi, ONG, mediul de afaceri, asociaţii profesionale, parteneri sociali etc.);transferul competenţelor decizionale de la nivelurile centrale către cele locale şi/sau organizaţionale, pentru a apropia decizia de beneficiarii serviciului public de educaţie. Descentralizarea nu este un scop în sine. Are menirea creării unui sistem de învăţământ organizat, administrat şi finanţat conform rigorilor europene în ce priveşte asigurarea calităţii procesului de învăţământ, accesului liber, egal şi deplin al tuturor copiilor şi tinerilor la actul educaţional, adecvarea ofertei educaţionale la interesele şi nevoile beneficiarilor direcţi şi indirecţi. Ea nu trebuie să producă dezechilibre şi distorsiuni în organizarea, conducerea şi susţinerea de la nivel naţional a sistemului de învăţământ. Repartizarea clară, echilibrată şi bine delimitată a puterii de decizie între organismele şi instituţiile reprezentative ale comunităţilor locale şi regionale, pe de o parte şi cele la nivel naţional (Ministerul Educaţiei Naționale şi Cercetării Științifice, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Administraţiei şi Internelor), pe de altă parte, va contribui la evitarea dezechilibrelor şi distorsiunilor în organizarea, conducerea şi susţinerea de la nivel naţional a sistemului de învăţământ. Succesul descentralizării se bazează în principal pe echilibrul între autoritate şi responsabilitate pe de o parte, precum şi capacitatea resurselor umane şi fluxurile de informaţii, pe de altă parte.În domeniul managerial, descentralizarea deciziei implică dezvoltarea sistemului de monitorizare, control şi evaluare din partea comunităţilor locale, dar şi a instituţiilor şi organismelor guvernamentale de specialitate. Se trece astfel de la modelul şcolii „consumatoare” de resurse la nivel naţional la şcoala reprezentativă pentru comunitate.
Descentralizarea conferă şcolii rolul de principal factor de decizie, asigurând participarea şi consultarea tuturor actorilor sociali interesaţi din perspectica dezvoltării durabile a comunităţii în care funcţionează, pe de o parte, iar pe de altă parte din perspectiva globalizării educaţiei. Descentralizarea este o politică intersectorială ce vizează şi celelalte componente ale sistemului social( politice, economice, culturale, administrative) (C.Stăiculescu, 2011, p.161).
Descentralizarea este un mijloc prin care pot fi atinse obiective de natură: politică care presupune democratizarea sistemului de învăţământ, creşterea participării la deciziile privind educaţia diverşilor actori sociali; economico-financiară care presupune alocarea mai eficientă a resurselor, creşterea eficienţei economice, atragerea de noi resurse materiale şi financiare; pedagogică care presupune creşterea calităţii învăţământului prin promovarea inovaţiei în învăţământ, motivarea prin participare a tuturor factorilor cuprinşi în procesul instructiv-educativ; organizatorico-administrativă care presupune creşterea eficacităţii conducerii şi a administrării învăţământului.
Domeniul legislativ asigură aplicarea măsurilor de descentralizare şi trebuie făcută în primul rând prin prevederi legislative în care să existe o corelaţie între legislaţia specifică sistemului de învăţământ şi celelalte domenii.
Descentralizarea prin delegarea unor competenţe de decizie sporite în direcţia şcolii, a partenerilor sociali şi economici presupune realizarea unei reforme globale care afectează întreg sistemul educativ. Formarea comunităţilor locale, cu o politică de dezvoltare locală coerentă şi solidă este în măsură să încurajeze descentralizarea sistemului de învăţământ. Şcoala componentă esenţială a comunităţii locale trebuie să dezvolte astfel un parteneriat comunitar. Descentralizarea este un proces desfăşurat în toate sectoarele sociale: servicii educaţionale, servicii sociale, administraţie publică, etc. Funcţionalitatea măsurilor de descentralizare este asigurată de sincronizarea acestora în toate domeniile sociale (C.Stăiculescu, 2011, p.167 ). Descentralizarea este un proces realizat în etape cu o durată mare şi vizează atât mecanismele sistemului cât şi schimbarea mentalităţilor. Realizarea unui plan al descentralizării, adoptarea unor strategii de acţiune pe termen mediu şi lung sunt condiţii esenţiale.
Într-un sistem de învăţământ descentralizat atribuţiile decizionale ale nivelelor de conducere sunt:
1. Autoritatea centrală- Ministerul Educaţiei Naționale şi Cercetării Științifice: fixează finalităţile educaţiei, politica şi strategiile educaţionale; stabileşte un nucleu al curriculum-ului viabil la nivel naţional şi a standardelor ce trebuie respectate în procesul instructiv-educativ; finanţează unele programe speciale ce vizează stabilirea echilibrului între diversele zone educaţionale; asigură finanţarea de bază de la bugetul public şi urmăreşte păstrarea unui echilibru din acest punct de vedere între diverse zone ale ţării; coordonează pregătirea personalului didactic; sprijină educaţia în domenii de interes naţional.
2. Autorităţile locale: inspectorate şcolare, primării, responsabili judeţeni, agenţi economici care dobândesc noi atribuţii decizionale în ceea ce priveşte atragerea şi gestionarea de noi fonduri materiale şi financiare, noi atribuţii în stabilirea unor coordonate de politică educţională cu privire la specificul local, condiţii, resurse, necesarul de forţă de muncă.
3. Şcolile dobândesc atribuţii în alegerea unui curriculum cu specific local, în organizarea educaţiei nonformale, în utilizarea resurselor, în colaborarea cu diversele instituţii locale şi cu ceilalţi factori ai comunităţii locale: părinţi, organizaţii neguvernamentale, agenţi economici, autorităţi publice locale etc.
Descentralizarea în domeniul financiar are ca scop creşterea volumului resurselor financiare destinate învăţământului şi eficientizarea utilizării lor. Ea se poate realiza prin diversificarea surselor de finanţare, transferul deciziilor privind alcătuirea bugetelor locale şi centrale şi modului de administrare al acestora, controlul realizării lor.
Domeniul informaţional are ca scop redirecţionarea principalelor linii de comunicare de pe verticală pe orizontală şi încurajarea interacţiunilor orizontale. Prin creştera responsabilităţilor la nivelul şcolii, prin participarea la decizie a celor interesaţi de şcoală se îmbunătăţeşte comunicarea, creşte gradul de motivare a celor interesaţi, toate acestea ducând în final, la sporirea calităţii învăţământului. Domeniul formării managerilor şcolari prin elaborarea unui proiect coerent care să cuprindă o componentă substanţială referitoare la politica, mecanismele şi practicile de management. Descentralizarea îi permite directorului de şcoală lărgirea şi diversificarea câmpului de activităţi şi responsabilităţi, acesta trebuind să devină coordonatorul şi animatorul principal al proiectelor de dezvoltare instituţională şi împreună cu echipa sa să formuleze politica de dezvoltare a şcolii. Asigurarea echilibrului între centralizare şi descentralizare în învăţământul românesc trebuie păstrată, schimbările practicilor şi mentalităţilor centraliste necesită un proces profund şi de durată. Practicile descentralizării trebuie adoptate în măsura în care produc schimbări calitative şi optimizează activităţile şcolare pe toate planurile.
Impactul estimat al procesului de descentralizare vizează aspecte importante ale parteneriatului şcoală – comunitate şi anume: a) la nivelul şcolii: democratizarea vieţii şcolii, inovaţie şi diversificarea ofertei şcolare, asumarea responsabilă a deciziilor privind calitatea procesului instructiv-educativ şi a condiţiilor de realizare a acestuia; b) la nivelul consiliului local: implicarea reală şi efectivă în funcţionarea şi dezvoltarea serviciului educational, asumarea de către autorităţile locale a responsabilităţii privind furnizarea de servicii educaţionale, dezvoltarea comunităţii prin transformarea şcolii în centru de informare şi dezvoltare pentru comunitate; c) la nivelul societăţii: corelarea mai bună dintre oferta şi cererea pe piaţa muncii, integrarea socială prin diferenţierea absolvenţilor, în funcţie de competenţe şi opţiuni, promovarea valorilor autentice şi a tradiţiilor specifice.
Blocajele descentralizării pot apărea din patru direcţii:lipsa calităţii instituţionale; lipsa de pregătire a celor implicaţi, bariere culturale-individuale, de grup şi comunitate; adoptarea unor prevederi legislative multiple, uneori contradictorii; inadecvarea politicilor şi strategiilor la situaţiile şi la nevoile reale. Pentru asigurarea unui bun parteneriat şcoală-comunitate locală, descentralizarea în domeniul managementului educaţional şi democratizarea acestuia sunt absolut necesare.
Şcoala poate deveni astfel, centru educaţional şi de cultură al comunităţii care poate pune la dispoziţia acesteia oferte educaţionale bazate pe nevoi locale reale. Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de nivelul de dezvoltare comunitară. În esenţă dezvoltarea comunităţii vizează evoluţia acesteia, un proces de intervenţie complexă, planificată, care are ca scop creşterea capacităţii comunităţii de a-şi pune în practică propria viziune de dezvoltare. Dezvoltarea comunitară este o evoluţie planificată în care aspectele economice, sociale, culturale, de mediu, administratice contribuie la realizarea unui mai “bine comun”, la bunăstarea comunităţii şi a oamenilor care fac parte din ea. Membrii comunităţii acţionează colectiv pentru a soluţiona problemele comunităţii, iniţiativele variind ca intensitate şi întindere de la iniţiative luate de grupuri mici până la iniţiative majore care implică întreaga comunitate.
În esenţă, dezvoltarea comunitară vizează: crearea unei comunităţi puternice, active, unite, perseverente; dezvoltarea capacităţii comunităţii de a-şi identifica, analiza şi rezolva problemele fără intervenţia altor factori din afara sa; comunitatea în care oamenii au iniţiativă, se simt capabili să intervină şi să coopereze în rezolvarea problemelor locale care le afectează viaţa comună; grupul de oameni în care aceştia dobândesc încredere în ei însăşi şi în cei din jur, îşi conştientizează puterea de a decide în comunitate asupra vieţii comune; oamenii din comunitate care îşi asumă responsabilitatea pentru destinul comunităţii în care trăiesc, se bucură de bunăstarea colectivă şi sunt mândri de comunitatea în care trăiesc.
Dezvoltarea unei comunităţi este rezultatul acţiunii oamenilor din acea comunitate fiind astfel condiţionată de capacitatea oamenilor de a folosi resursele de care dispun, de capacitatea lor de a lucra împreună pentru a defini şi urmări realizarea intereselor comune. Dezvoltarea comunitară este dependentă de o multitudine de resurse: naturale, umane, financiare, de infrastructură. Resursele naturale sunt cele furnizate de natură: pământul, apă, aer, minerale şi metale de suprafaţă/ subteran, petrol şi gaze naturale, păduri, vegetaţie, viaţă sălbatică. O bună gestionare şi administrare a acestora aduce bunăstarea comunităţii şi membrilor săi. Resursele umane sunt deosebit de importante în dezvoltarea comunitară şi vizează: familii şi stiluri de viaţă sănătoase, capacitatea de a construi, educa şi pregăti, planificarea carierei, valori şi norme promovate etc. (C.Stăiculescu, 2011, p.185 ). Resursele financiare sunt importante în dezvoltarea comunitară în măsura în care ele sunt localizate, atrase şi cheltuite adecvat la nivelul comunităţii. Infrastructura este o parte necesară a dezvoltării comunitare. Aici putem include structuri şi construcţii fizice, transport, sisteme de comunicaţii, sisteme electrice, hidrotehnice, canalizare, încălzire, curăţenie şi gestionarea deşeurilor etc. Nu trebuie să facem însă abstracţie de istoria comunităţii, de contextul socio-economic şi istoric în care se dezvoltă o comunitate.
În esenţă, dezvoltarea comunitară poate fi raportată la trei domenii sociale:demografică, economică, de servicii.
În România dezvoltarea comunitară este diferită de la o regiune la alta şi este dependentă de localizarea geografică, de nivelul dezvoltării economice şi sociale.Dezvoltarea şcolii trebuie privită din cel puţin două perspective (C.Stăiculescu, 2011, p.188 ): aceea a eforturilor depuse de către comunitate în ansamblu în scopul dezvoltării; autorităţi active, oameni implicaţi, nivelul investiţiilor crescut, venituri bune pe cap de locuitor, investiţii în infrastructură în general şi în infrastructura şcolii etc.; eforturi depuse de către şcoală în scopul adaptării la cerinţele comunităţii: management participativ, conlucrare cu autorităţile, părinţii, implicare a cadrelor didactice şi pregătirea adecvată a acestora etc.
Relaţia şcoală comunitate locală este influenţată de o multitudine de factori printre care putem enumera (C.Stăiculescu, 2011, p.190 ): mediul social al comunităţii (rural, urban, mărimea comunităţii, întindere geografică etc.); gradul de cultură, nivelul studiilor populaţiei care îşi trăieşte viaţa în comunitate – influenţeză şi viaţa şcolii. Modelul social al profesiilor de succes, modelele oferite de către cei apropiaţi copiilor influenţează şi gradul acestora de aspiraţii; profesiile dominante în comunitate – pot deveni atât modele pentru copii dar pot dicta şi o anumită orientare a şcolii către pregătirea copiilor în domeniul profesiilor cerute de către comunitate, de agenţii economici activi; dezvoltarea economică şi tehnologică a comunităţii; reprezentările sociale, mentalităţile şi atitudinile privind educaţia copiilor, nivelul aspiraţiilor familiilor faţă de educaţia copiilor; valoarea acordată studiilor şi profesiilor; percepţia privind misiunea şcolii în comunitate;componenţa demografică a comunităţii: ritmul creşterii demografice, structura pe vârste a populaţiei, tipul de familii, structura ocupaţională a locuitorilor etc.
În opinia noastră nu putem vorbi de o dezvoltare adecvată a şcolii în context comunitar fără a ţine seamă de toate aspectele enumerate. Deşi investite cu aceleaşi roluri sociale, şcolile funcţionează în comunităţi diferite, gradul de dezvoltare al acestora estedependent de resursele comunităţii, de tipul de management adoptat de conducerea şcolii dar şi de nevoile beneficiarilor de servicii educaţionale: copii, familii, adulţi etc.
Şcolile care au acces la mai multe resurse ale comunităţii ( umane, materiale, informaţionale, tehnologice) pot dezvolta forme de manifestare ale parteneriatului şcoală- comunitate diverse şi centrate pe nevoile comunităţii.
O şcoală dezvoltată este aceea care răspunde adecvat unei game cât mai mari de nevoi ale beneficiarilor săi, dispusă şi implicată în parteneriate, flexibilă şi cu oameni pregătiţi şi motivaţi.
Bibliografie:
1. Băran-Pescaru, Adina (2004), Parteneriat în educaţie. Familie – şcoală – comunitate, Bucureşti, Editura Aramis Print.
2. Langa, Claudiu, (2013), Sociologia educaţiei, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
3. Langa, Claudiu, Bulgaru, Ionuț (2009), Managementul clasei de elevi. O abordare aplicativă, Editura Universității din Pitești.
4. Stăiculescu, Camelia (2012), Şcoala şi comunitatea locală. Parteneriat pentru educaţie, Bucureşti, Editura ASE.