De-a lungul timpului, educația a fost văzută ca principalul mijloc de edificare a ființei umane și de înaintare pe calea cunoașterii. Cu toții ne dorim o școală care să contribuie esențial la educația noastră și ca tot ceea ce se învață la școală să fie coerent și de folos, dar lucrurile nu stau chiar așa. Materiile de școală sunt predate fără niciun fel de legătură între ele. Bombardamentul informațional îi copleșește pe elevi. De aceea, confuzia este rezultanta relativismului generat de modul de construire a curriculum-ului din sistemul public de învățământ.
Perspectiva ce urmează a fi prezentată în continuare despre sistemul de învățământ obligatoriu își propune să ne scoată din șabloanele prin care cei mai mulți dintre noi ne raportăm la instituția școlii. Poate să șocheze pe alocuri, dar este o bună posibilitate de reflecție pentru toți cei care educația autentică reprezintă un ideal.
Modul în care este constituit astăzi curriculumul învățământului obligatoriu este cel puțin problematic. Până de curând, chiar am crezut că tot ceea ce am învățat la școală și ceea ce învață copiii astăzi la școală este absolut necesar și folositor. Lucrurile nu stau nici pe departe așa, deoarece o mare parte din informațiile învățate, chiar și cele pentru care se depune o cantitate considerabilă de efort pentru a le dobândi, vor fi uitate, dacă nu vor fi folosite frecvent. Prin urmare, se pune întrebarea: de ce să învățăm niște lucruri pe care le vom uita mai apoi? Nu ar fi mai bine să învățăm mai puțin și mai temeinic, decât mult și superficial?
O altă mare problemă este și modul relativist în care sunt predate materiile. Elevii sunt supuși la un bombardament informațional având la bază diferite ari curriculare. Fiecare profesor se străduiește să-și predea cât mai bine materia cuprinsă în programa școlară, să prezinte informații cât mai diverse despre domeniul său de activitate, dar nu mai apucă să spună și care este legătura celor predate cu viața propriu-zisă. Nimeni nu se străduiește să creeze o punte de legătură între materiile predate, deoarece chiar de s-ar încerca acest lucru este imposibil. De multe ori, cele învățate sunt de-a dreptul contrare (elevii învață atât despre evoluționism, cât și despre creaționism – fără a face judecăți de valoare, dorim doar să exemplificăm antagonismul învățăturilor primite) și prezentate în forma aceasta mai mult seamănă confuzie în sufletul elevilor.
Tot confuzie seamănă și felul în care este întocmit orarul unei zile de școală. Acesta este constituit din multe activități care nu au o legătură directă între ele: matematică, desen, sport, română, informatică, istorie etc. Și pentru profesori lucrurile stau la fel: ore de predare, ședințe cu părinții, ateliere, pregătire pentru nu știu ce conferință/ proiect, lucru în tot felul de comisii, etc. Toate acestea arată faptul că aceste activități nu au o legătură directă între ele și sunt îngrămădite într-un program care nu poate fi respectat aproape niciodată din cauza lipsei de timp. Această lipsă de timp justifică de cele mai multe ori și faptul pentru care lucrurile sunt tratate cu superficialitate.
Și acest lucru nu se întâmplă doar în anumite școli mai slab organizate, ci chiar și în școlile considerate mai bune, organizarea curriculumului și a secvențelor lui scoate în evidență o totală lipsă de coerență și un amalgam de contradicții interne. Acest tip de educație nu doar că seamănă confuzie în sufletele copiilor, neputând să-și formeze spiritul critic absolut necesar pentru se simți edificați și împliniți, dar le și anihilează entuziasmul și fărâma de curiozitate cu care au venit în această lume.
De aceea, profesorul american John Taylor Gatto trage o concluzie destul de dură, vorbind despre acest tip de școală: „Logica minții din spatele școlii este că mai bine termini școala echipat cu un limbaj hibrid superficial, derivat din economie, sociologie, științe ale naturii și așa mai departe, decât cu un real entuziasm pentru oareceva. Dar educația de calitate atrage după sine studiul aprofundat al unui anumit lucru. Copiii sunt bombardați ce elemente menite să-i arunce în confuzie de către mulți adulți dubioși, care lucrează singuri, fără să aibă aproape nicio legătură unul cu altul, și care se prefac, în cea mai mare parte, că sunt competenți când de fapt nu sunt” (TAYLOR GATTO, 2016, p. 25).
Descrierea făcută de John Taylor Gatto colegilor săi profesori nu ascunde în sine nici dispreț, nici vreun complex de superioritate, pentru că el însuși a predat în școlile publice americane timp de aproximativ 30 de ani. Profesorul Gatto dorește să atragă atenția asupra transformării pe care o suferă și cel mai bine intenționat dintre profesori odată ce pătrunde în acest sistem public și obligatoriu.
O concluzie dureroasă la care a ajuns în cei treizeci de ani la catedră – și care poate fi constatată din ce în ce mai clar și în cadrul învățământului românesc – este aceea prin care școala și învățământul nu mai au nicio relevanță pe piața forței de muncă. De asemenea, cu părere de rău, oamenii de știință nu s-au format prin cunoștințele acumulate în cadrul orelor de știință, politicienii de succes nu sunt pregătiți în cadrul orelor de cultură civică, iar poeții nu datorează prea multe orelor de literatură. De aceea, Gatto adaugă la cele zise: „Aici este un mare mister pentru mine, fiindcă mii de persoane omenoase, afectuoase, lucrează în școli ca profesori, ca asistenți și ca administratori, însă logica abstractă a instituției depășește totuși contribuțiile lor personale. Cu toate că profesorilor le pasă cu adevărat și își dau toată, toată silința, instituția este psihopatică – nu are conștiință. Ea sună dintr-un clopoțel și tânărul care era adâncit în scrisul unei poezii trebuie să închidă caietul și să se mute într-o altă celulă, unde trebuie să memoreze faptul că omul și maimuța se trag din același strămoș” (TAYLOR GATTO, 2016, p. 47).
John Taylor Gatto atrage serios atenția asupra faptului că sistemul de învățământ și persoanele implicate în cadrul acestui sistem (profesori, elevi, părinți) au scopuri diferite. Cei mai mulți dintre cei implicați în cadrul sistemului de învățământ pun semnul egal între școală și educație. Lucrurile nu stau chiar așa. Educația este un act ce adresează persoanei în integralitatea ființei sale, iar sistemul de învățământ obligatoriu nu face acest lucru, ci doar instrucție: „dacă vrem să schimbăm ceea ce se transformă cu repeziciune într-un dezastru al ignoranței, trebuie să înțelegem faptul că instituția școlii «școlește» foarte bine, dar nu «educă» – acesta este un aspect intrinsec al însuși felului în care a fost concepută. Nu-i vina profesorilor ori a faptului că se cheltuie prea puțini bani. E pur și simplu imposibil ca educația și școala să fie același lucru” (TAYLOR GATTO, 2016, p. 48).
Acest exemplu de abordare a problemelor sistemului de învățământ public care vine din societatea americană poate fi pentru noi toți un semnal de alarmă. Există reale probleme cu care se confruntă și sistemul de învățământ public românesc, dar nimeni nu le-a identificat până acum cu exactitate și, cu atât mai puțin, care soluțiile viabile pentru rezolvarea lor. Asistăm neputincioși la decădere continuă a învățământului românesc și în ciuda tuturor „reformelor” făcute nu se poate observa măcar o ameliorare a situației, ci dimpotrivă. E posibil ca problema principală să fie chiar sistemul care nu se poate reforma, deoarece e limitat, și nu poate împlini aspirațiile profunde ale sufletului omenesc în ceea ce privește educația. El oferă o simplă instrucție formală, în urma căreia absolvenții vor avea un bagaj de cunoștințe din diferite domenii, fără legătură între ele, și o diplomă.
Bibliografie
TAYLOR GATTO, John, (2016). Cum suntem imbecilizați. Curriculum ascuns al școlarizării obligatorii, trad.: Maria Comănescu, pref.: Mihai-Vladimir Topan, Editura Anacronic, Domnești, 2016, 144 p.