Rolul terapeutic al comunicării didactice

Trăim  într-o lume în care predomină zgomotul, mulți vorbesc, puțini ascultă, se observă ușor dezinteresul pentru perceperea înțelesului celor spuse sau scrise, gesturile  și comportamentele trec  aproape neobservate. Pare că toată lumea vrea să contrazică metafora lui  Mark Twain „Dacă ne-am închipui că trebuie să vorbim mai mult decât să ascultăm, atunci  am fi avut două guri și o singură ureche”.

Această stare de fapt este prezentă  și  în școala, mulți profesori nu mai au conștiința greutății cuvântului și gestului lor, iar elevii vorbesc din ce în ce mai puțin. Sunt evaluați prin teste grilă (30% din subiectul de bacalaureat la unele discipline) în care fac asocieri prin săgeți sau încercuiesc răspunsul corect și asta convine pentru că este mai apropiat de modul lor de a reacționa prin atingerea ecranelor  dispozitivelor electronice pe care își petrec poate același timp din zi ca la școală, doar că atunci când stau „pe telefoane” sunt mult mai atenți și  captivați decât la ore.

Profesorul prin atitudine poate ameliora această stare, atitudinea fiind  o combinație de reacții afective, comportamentale şi cognitive faţă de educabil.  Un profesor “ bun” are nevoie de câteva minute când intră la clasă să “scaneze” starea elevilor lui, să stabilească conexiuni, să aleagă acele canale de comunicare care să provoace elevul să îi determine intervenția (și dispozitivele electronice se „cablează” înainte de utilizare, un banal video-proiector trebuie să „se înțeleagă“ cu calculatorul pentru a transmite o informație).

Educatorul deține abilitatea și creativitatea alegerii acelor situații de învățare care să producă bucurie elevilor iar cele mai la îndeamnă și ieftine  “mijloace didactice“ sunt cuvintele și gesturile.

Comunicarea didactică este o activitate ce pune în relaţie profesorul şi elevul pentru realizarea unor obiective comune, este și un proces psihosocial de influențare prin limbaje specifice a atitudinilor, comportamentelor, convingerilor, a componentelor motivațional-afective şi volitive.

O primă condiție în cadrul unei relații autentice de comunicare este ascultarea. Un profesor care este un ascultător bun este pe deplin implicat, ascultă, observă  și ghidează dialogul, elevii vor percepe asta ca o formă de respect. Dacă sunt create condițiile ca elevul să se simtă confortabil să comunice și el, va fi atent, va analiza ce spun sau ce fac colegii și cum intervine  profesorul iar învățarea va fi asigurată. Dacă elevul vorbește, își satisface nevoia de exprimare, se dezvoltă abilitatea sa de comunicare, obține încrederea că poate, are satisfacții.

În comunicarea orală, contactul vizual este important, dă feedback, poate motiva, poate provoca. Evaluarea/ verificarea înțelegerii se realizează mult mai bine nonverbal  și paraverbal  decât cu întrebarea “ a înțeles toată lumea ? ” care nu ar trebui  pusă niciodată.

Educatorul poate sesiza direct și abil, din mers, „starea de spirit” a elevilor și astfel să valorifice la maximum comportamentul acestora în beneficiul optimizării comunicării. El poate să devieze de la ce și-a planificat, dacă situația o cere, adică reflectează permanent la adecvarea intervenției la situația concretă. În aceste situații elevul se simte respectat deci motivat dar și profesorul este obligat la acea “ gimnastică a minții“. Se asigură astfel ”perfecționarea” neîntreruptă a educatorului  care ține pasul cu noile generații, cu evoluția socială, nu va mai face la clasă ce a mai făcut de zece ori, chiar dacă de nouă ori a avut succes, ci schimbă abordarea, are soluții alternative, dacă situația o cere.

Educatorul are nevoie nu doar de recunoașterea generațiilor anterioare ci și de o cunoaștere anticipativă a elevului de mâine astfel încât intervențiile sale să se facă cu argumentele elevului și cu acordarea la contextul intelectual și emoțional al acestuia.

Blocarea comunicării prin relaţii reci, birocratice şi alte manifestări psiho-comportamentale din partea unor profesori face să scadă randamentul comunicării şi implicit cel şcolar.

Bibliografie
Șoitu, L., „Pedagogia comunicării”, – Institutul European, Iași, 2002
Cucoș C., Psihopedagogie pentru examenul de definire și gradat – Editura Polirom, Iași, 2002.

 

Articole asemănătoare