Rolul profesorului și al familiei în dezvoltarea personalității elevului prin muzică

Cadrul didactic, cu trăsăturile sale specifice de ordin psiho-moral, atitudinal-comportamental, reprezintă una dintre componentele esențiale ale procesului de învățământ. Activitatea complexă pe care acesta o desfășoară și, în consecință, cunoștințele, abilitățile, calitățile pe care le posedă sau pe care trebuie să le dețină conduc la ideea de a transforma o meserie într-o carieră. Activitatea desfășurată de un profesor este una dintre cele mai complexe dintre diferitele activități pe care omul le desfășoară, ea fiind caracterizată nu numai de o dimensiune instrumentală (cunoștințe, competențe), ci și de una profund umană relevată prin ansamblul de valori, atitudini, sentimente pe care profesorul le exprimă voluntar sau nu, în spațiul școlar.

Teoreticienii în domeniul educației au încercat de-a lungul timpului să ofere un model al profesorului ”ideal” care să prezinte într-o manieră sintetică totalitatea trăsăturilor, calitățile personale necesare unui bun profesionist. Problema caracterului înnăscut sau dobândit al acestor  caracteristici a fost destul de disputată, iar concluzia a fost că, în pofida prezenței unor calități personale, este necesară dobândirea unui arsenal de competențe care face posibilă abținerea de plus valoare în actul de predare-învățare. Din punct de vedere structural, principala calitate a unui model al profesionistului în educație a fost considerată vocația pedagogică, compatibilă cu ”a te simți chemat, ales pentru această sarcină și apt pentru a o îndeplini”. Pentru a avea vocație pedagogică, cadrul didactic trebuie să demonstreze iubire pedagogică, credință în valorile sociale, culturale, conștiința responsabilității față de copii și față de umanitate în general și totodată, trebuie să prezinte o serie de însușiri fizice, să aibă o prezență agreabilă, o ținută decentă, o serie de calități intelectuale, afective, volitive și morale.

Calitatea de educator este una din cele mai importante pe care trebuie să și le asume cadrul didactic, deoarece dincolo de calitatea de furnizor de informații, acesta trebuie să-l formeze, să-l îndrume pe elev către dezvoltarea capacităților proprii, să reprezinte pentru acesta un model, un partener, un sfătuitor. De aceea, indiferent de specialitatea sa, profesorul trebuie să se dedice transmiterii și cultivării valorilor morale, a dezvoltării unor sentimente pozitive atât față de sine, cât și față de ceilalți, a deprinderii unor comportamente de cooperare, de manifestare liberă, creatoare. În aceste condiții sunt excluse autoritarismul, etichetarea, marginalizarea, neîncrederea, suspiciunea, agresivitatea în orice conduită manifestată de profesor.

Ca organizator al procesului de învățare-predare-evaluare, cadrul didactic trebuie să fie un profesionist, un bun cunoscător atât al domeniului de specialitate, cât și al celui psihopedagogic. A ști să selectezi ce este mai interesant, mai util pentru elevi, a le face necunoscutul cunoscut, a le stimula motivația, a-i ajuta să depășească dificultățile pe parcursul învățării sunt doar câteva dintre partiturile comportamentale pe care trebuie să le antreneze eficient cadrul didactic.

Funcția de partener al educației vizează relațiile educative pe care personalul didactic trebuie să le stabilească cu alți factori educativi cum ar fi părinții, în primul rând. Educația formală realizată în școală este doar una dintre formele educației care completează, echilibrează educația realizată de familie sau de alte instituții cu scop educativ. Important este ca fiecare factor educativ să găsească din punct de vedere socio-moral, căile cele mai potrivite valoric pentru a contribui la educarea optimă a copiilor. Profesorul trebuie să aibă o atitudine responsabilă față de pregătirea proprie și a elevilor, rolurile aferente sale fiind multiple:

  • de expert în actul de predare-învățare, dar și de metode, stiluri;
  • de declanșator și susținător al interesului pentru învățare al elevilor;
  • de lider în clasa de elevi;
  • de manager, de persoană care supraveghează, dirijează, organizează activitățile desfășurate în clasă;
  • de model socio-moral pentru elevi, de transmițător de valori și atitudini;
  • de profesionist care analizează, studiază, interpretează fenomenele psihosociale din clasă.

Ca profesor de Educație muzicală, acesta trebuie să întrunească câteva categorii de calități/ competențe care să  definească profilul de specialist (aptitudini vocale-instrumentale și dirijorale), de pedagog (tact pedagogic, să acţioneze cu măsură, cu răbdare, înţelegere, calm, cu principialitate fără să lezeze demnitatea şi sensibilitatea elevilor, capabil să selecteze rapid procedee de ameliorare a situaţiilor), bun teoretician (cunoscător al conținuturilor). Un grup de calităţi complementare ce fac corp comun cu cele obligatorii şi întregesc personalitatea profesorilor de Educaţie Muzicală și nu numai, sunt calităţile empatice, expresive, de integrare spontană, de orator (dicţie impecabilă, gesturi moderate dar expresive), de muzicolog, de comunicare(cu elevii, părinţii, colegii de cancelarie, inspectorii).

Un grup de calităţi manageriale – profesorul de Educaţie muzicală trebuie să fie un foarte bun organizator:

  • al procesului de Educaţie muzicală, adoptând proiectarea secvenţială la nivelul aptitudinilor muzicale şi intelectuale ale fiecărei clase;
  • al procesului de modelare moral-civică, fiind dirigintele unei clase;
  • al ansamblului coral care trebuie organizat pe voci, cu un repertoriu adecvat atât posibilităţilor de intonare vocală ale grupului de elevi, cât şi cerinţelor de repertoriu pentru un anumit tip de serbare/ spectacol; al concertelor educative;

Așadar, după cum se poate observa, pentru fiecare funcție deținută de persoana cu statutul de cadru didactic există o sumă de roluri, calități, pe care trebuie să le îndeplinească, pentru care trebuie să implice întregul său ansamblu structural-funcțional de atitudini, aptitudini, competențe și capacități.

În actul de educare a copilului, familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor, educația începe din familie. În familie, copilul își face pregătirea pentru viață. Contribuția familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic și scade pe măsură ce etapele de creștere înaintează pe treptele superioare ale ontogenezei. Familia contribuie la satisfacerea trebuințelor copilului încă din primii ani de viață oferindu-i modele de comportament, de comunicare, contribuind pregnant la socializarea copilului, la dezvoltarea conștiinței și a conduitelor morale. Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat, educația în familie precedând-o pe cea instituțională. Copilul, în primii ani de viață este dependent de părinti, iar aceștia nu trebuie sa fie preocupați doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci să aibă în vedere educația psiho-socială, corelând posibilitățile fizice cu cele psihice.

Educația în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educația sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluția fizică, urmărindu-se concomitent educația intelectuală, morală în scopul formării caracterului.

Rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea condițiilor de viață pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzută ca primul factor în educația și instrucția copilului și un continuator al cerințelor impuse de practica educațională instituționalizată. Pentru dezvoltarea globală, de ansamblu, a personalității copiilor, părinții trebuie să manifeste un comportament prin care să încurajeze inițiativa acestora. Să implice copilul în sarcini în care să reușească, să aibă succes, cu teme și obiective cu nivel de dificultate adecvat dezvoltării, temperamentului și abilităților sale, să investească  în  pasiunile  lor, să construiască contexte în care copilul să-și  pună în evidență calitățile, aptitudinile.

Pentru copiii care studiază un instrument sau urmează cursuri de canto, aceștia trebuie susținuți de către părinți, atât moral cât și financiar. Este foarte important ca dorința de a cânta la un instrument muzical sau de a cânta vocal să vină din partea copilului. Bineînțeles că mediul în care crește, ceea ce vede și aude în jur, îl poate influența, îi poate crea un gust pentru muzică, însă doar atât. Timpul alocat studiului unui instrument, la nivel de începător sau intermediar/ avansat, poate varia, însă atât copiii cât și părinții trebuie să fie conștienți  și să nu neglijeze acest aspect, deoarece antrenamentul individual reprezintă un aspect  fără de care evoluția este foarte lentă, atât în cazul copiilor cu talent nativ cât și în cazul celor ce au pur și simplu aptitudini muzicale.

În concluzie, atât profesorul, cât și familia, au misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităților fizice, mintale și afective ale copilului, de a-și canaliza interesul către aptitudinile, înclinațiile acestuia și să-l ajute să-și formeze în ritmul propriu adevărata lui personalitate.

 

prof. Iulia Savin

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/iulia.savin

Articole asemănătoare