Rolul limbajului în dezvoltarea personalității școlarului mic

Personalitatea copilului se formează în timp, în urma unei continue interacţiuni între factorii externi şi interni. Desigur, nu se poate vorbi de la început despre personalitate. Copilul vine pe lume cu o zeste ereditară camuflată, având trăsături nedefinite, nediferenţiate. Treptat vor ieşi la iveală anumite particularităţi fizice, fiziologice şi psihice, în urma cărora începe să se corecteze şi să de dezvolte trăsăturile de personalitate.

În Declaraţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite  din  noiembrie 1989, asupra drepturilor copilului se spunea: ”Copilul, pentru a-şi dezvolta complet şi armonios personalitatea are nevoie de iubire şi înţelegere ”.

Dezvoltarea psihică a copilului este un proces complex ce-şi are rădăcini adânci în mediul familial, cultural şi social. Psihicul copilului, în forma sa, are multiple tangenţe cu viaţa socială şi încearcă să-şi găsească un loc în contextul lumii înconjurătoare.

În dezvoltarea personalităţii, copilul trece prin mai multe stadii, fiecare conţinând o etapă în dezvoltarea psihică. De-a lungul acestor stadii, adultul trebuie să manifeste şi tact faţă de copil. Odată cu creşterea procesului de cunoaştere, afectivitatea, acţiunile voluntare ale copilului încep să se contureze apoi, formând în ansamblu tot ce are  omul mai complex şi mai permanent.

Caracteristicile definite ale personalităţii constând în particularităţi ale activităţii psihice, de ansamblu, la copil nu sunt stabile, nu sunt conturate. Nu putem afirma că un copil s-a născut „hoţ” sau „mincinos”, nu, chiar dacă la vârsta preşcolară sau şcolară mică a minţit sau şi-a însuşit un obiect ce nu-i aparţine. Pur şi simplu copilul nu este educat încă, nu poate descrie ce e bine, ce e rău, iar imaginaţia lui, din plin stimulată de teamă ori de a povesti, îl face să fabuleze (Guţu, 1975).

Personalitatea adultului începe să se contureze din copilărie cu elemente care pot rămâne sau să dispară, unele din ele găsindu-şi veridicitatea în „cei şapte ani de acasă“. Trăsăturile personalităţii care rămân se formează tot mai bine  şi se îmbogăţesc. Viaţa, familia, societatea, literatura, totul influenţează în mod direct şi permanent copilul, dar, mai ales,  educaţia părinţilor. Aceştia trebuie să fie buni pedagogi, înzestraţi cu răbdare, bunătate, înţelegere când trebuie. O vorbă bună, un sfat util, la timpul potrivit, ajută la dezvoltarea bună şi armonioasă a copilului, dar cât rău pot face nişte vorbe necugetate, o pedeapsă nemeritată, o lipsă de afecţiune,  înţelegere. Ele pot determina, spre nemulţumirea noastră, aspecte nedorite ale personalităţii.

Între trăsăturile individuale ale personalităţii, se pot enumera interesele şi aptitudinile, care au o influenţă deosebită asupra dezvoltării personalității.

Interesele sunt orientări selecte şi constante şi ale unei persoane în scopul dobândirii unor cunoştinţe,  priceperi,  deprinderi,  în efectuarea unor activităţi (Păunescu, 1962). Dezvoltarea intereselor contribuie din plin la dezvoltarea personalităţii, stimulează lărgirea cunoştinţelor, formarea priceperilor şi deprinderilor care, la rândul lor, dezvoltă  şi aptitudinile omului, acele însuşiri stabile ale personalităţii, constituind o condiţie în efectuarea cu succes a unor anumite forme de activitate. Dezvoltarea acestor aptitudini este condiţionată de nişte premise natural, dispoziţii constând în particularităţile vorbirii ale tipului de activitate nervoasă. Aceste dispoziţii sunt supuse influenţelor mediului. Pe baza lor se pot forma şi dezvolta aptitudini diferite care, trebuie să reţinem, nu sunt înăscute.

Pentru că omul  îşi desfăşoară activitatea în domenii diferite, poate dispune de nişte aptitudini speciale, pentru un anumit domeniu,  unde el poate da rezultate remarcabile şi aptitudini generale (spirit de observaţie, calităţile memoriei, atenţia, formarea rapidă a deprinderilor, etc.).
Şi pentru că am amintit despre interese,  este bine  să ştim că interesele şcolarilor mici se leagă de viaţa socială (libării, magazine) dar şi de colegii lor cu care fac tot felul de schimbări, că au şi ei micile lor colecţii. Au adevărate hobby-uri, chiar destul de multe, deşi sunt instabile.
Personalitatea şcolarului mic se dezvoltă tot mai mult, caută să înţeleagă rolul afirmării de sine. Prin amprenta activităţii şcolare, îşi atribuie o gamă întreagă de responsabilităţi. Acum e o perioadă a “fericirii”, în care el e mândru de părinţii săi,  este protector cu cei mici, loial faţă de colegi, sociabil. Personalitatea copilului se dezvoltă din plin şi trăiesc antrenarea potenţialităti.

În  şcoală copilul intră în contact cu discipline diferite. Prin  procesul de învăţământ se îmbogăţesc cunoştinţele, copiilor începe să le placă lectura, să citească mai mult, se stabilesc relaţii noi; iată deci, vocabularul se înbogăţeşte şi copilul îşi manifestă dorinţa de a vorbi cât mai mult. Copiii, mândri de vocabularul lor, încearcă să-l activeze, să-l folosească (spre marea uimire a părinţilor, mai ales a celor obişnuiţi cu o vorbire comună, simplă).

În acest caz părintele, învăţătorul, profesorul, au obligaţia de a-l ajuta pe copil în îmbogăţirea şi activarea vocabularului. Copiii trebuie să folosească cuvinte, expresii frumoase, corecte, pentru a nu se refugia în expresii şablon, culese de la colegi. Folosirea acestora la formarea unui limbaj sec şi drept  urmare – gândirea copilului este la fel de săracă.

Părinţii, cei lângă care copilul îşi petrece atâta vreme, trebuie să folosească pe cât posibil un limbaj cât mai corect, din punct de vedere gramatical şi cât mai moral ca fond. Atunci şi copilul îşi va putea exprima gândurile, ideile,  mai bine, mai clar, mai nuanţat.

Desigur, modul familial este important, dar mai important decât acestea sunt lectura particulară şi celelalte forme de culturalizare, în ceea ce priveşte bogăţia vocabularului, corectitudinea gramaticală,  sensul noţiunilor şi conţinutului moral al limbajului.

Părinţii care stau de vorbă cu copiii lor despre ce au văzut, ce au citit, ce li s-a întâmplat, deci poartă cu ei o adevărată corespondenţă, pot fi, fără să-şi dea seama cei mai buni educatori. În felul acesta îi ajută  pe copii să-şi disciplineze gândurile, preferinţele; se ţese între copil şi părinte acea legătură sufletească dorită de toţi (Guţu, 1975).

Odată cu dezvoltarea şi îmbogăţirea vocabularului se dezvoltă şi imaginaţia copilului dându-i  posibilitatea de a face compoziţii bune, lăudate de învăţători, ori de profesori, ba chiar se gândeşte că ar putea deveni un mare scriitor.

Limbajul joacă un rol important în dezvoltarea personalităţii pe care o poate lega de condiţia socială şi îi permite formarea, îi uşurează afirmarea în societate. Procesul limbajului nu se rezumă chiar la vorbire, ci cuprinde şi mintea, pantomimica, gestul, toate mijloacele auxiliare ale expresiei, care împreună cu impresia fac parte din procesul înţelegeri, cu rol formativ în personalitate.

Din toate modalităţile de manifestare ale limbajului, vorbirea ne apare ca fiind cea mai intensă şi mai frecventă formă prin care se exprimă comportamentul uman sau aşa cum subliniază T.Slama-Cazacu este ”realizarea verbală a procesului de comunicare ” (Cazacu-Slama, 1958, p.56).

Prin limbaj se pune în evidenţă structurile de personalitate, temperamentul, aptitudinile verbale. Când copilul începe să adopte un stil personal, cu o anumită coloratură, expresii în conduita sa verbală, structura personalităţii începe să se facă simţită.

Putem afirma cu certitudine că limbajul verbal permite omului să-şi exprime observaţiile, dorinţele, semenilor săi, mai apoi trecându-se şi la limbajul scris. Limbajul verbal e mai mult decât un mijloc de comunicare, fiind un element important în aşezarea în ordine a experienţei. Prin limbaj copilul poate să exprime verbal, ce simpte, ce vede, ce-i este necesar, să-şi verifice comportamentul lui şi al celorlalţi; limbajul în exprimarea simbolică şi abstractă de mai târziu. (Berca, 1971).

Din păcate, copiii pot prezenta şi tulburări de vorbire care au o influenţă nefastă asupra personalităţii şi comportamentului lor. Efecte negative se manifestă încapând de la reţineri în vorbire, inhibiţie în activitate, blocaje psihice şi de acţiune şi ajung la dezorganizarea personalităţii. (Păunescu, 1962).

Dacă ni se pare că la vârsta şcolară mică tulburările de vorbire nu li se acordă prea mare importanţă, copii ajung adolescenţi, ori adulţi şi suferă, făcând din acestea adevărate  drame.

Frământările sufleteşti ale logopaţilor capătă proporţii, răstrângându-se asupra relaţiilor cu cei din jur, familie, prieteni, cunoştinţe. Primele semene ale tulburării personalităţii la copiii cu tulburări de limbaj se manifestă prin izolare, închidere în sine, negativism, subapreciere, imposibilitatea integrării în colectiv etc. Trăsăturile personalităţii deficitului sunt firave, fragile şi instabile, comportamentul lui caracterizându-se prin mari oscilaţii de la o situaţie la alta, de la o zi la alta. Dereglările limbajului perturb personalitatea atât pe planul trăirilor interne, cât şi pe cel al mecanismelor operative, pe plan ideal şi emoţional.

Copiii cu tulburări de limbaj, chiar dacă sunt foarte bine dezvoltaţi din punct de vedere intelectual, manifestă reţinere, stânjeneală în prezentarea gândurilor şi ideilor lor. Toate acestea vor dispărea dacă se corectează tulburările şi-n acelaşi timp, limbajul se va putea civiliza în vederea dezvoltării comportamentului şi personalităţii.

Limbajul, în accepțiune psihologică

Limbajul este o problemă fundamentală în orice ştiinţă. Pentru ştiinţele educaţiei, el este “oglinda” cunoaşterii pedagogice. Constituie una dintre manifestările esenţiale ale vieţii psihice a omului şi una din trăsăturile lui componente.

Limbajul este, de fapt, o unealtă cu care noi acţionăm nu asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor, iar limba din acest punct de vedere este o realitate supraindividuală, ea existând în afara oamenilor, consacrată în obiecte materiale cum sunt dicţionarele, cărţile de gramatică, cărţile de limbă, literatura română.

Limbajul e o funcţie artificială, care corespunde unor trebuinţe sociale. ,,În sens larg, limbajul e ansamblul mijloacelor de care ne servim pentru a ne exprima ideile, sentimentele, să ne facem înţeleşi de alţii, folosind posibilităţile noastre mintale şi senzoriale”. (Dottrens, 1975,p.52).

Funcţia de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalţi oameni este limbajul, fiind o funcţie complexă care presupune o indisolubilă conlucrare a celorlalte funcţii, în special a celor intelectuale şi motorii. Înţelegerea cuvintelor impune o percepţie clară şi antrenează memoria semantică, imaginile şi gândirea, iar rostirea sau scrisul implică priceperi motorii foarte complexe, o conduită atentă şi voluntară. În limbaj sunt prezente şi stările afective, influenţând vorbirea şi transmiţându-se celorlalţi. Am putea spune că limbajul este mai degrabă o activitate, decât o funcţie.

„Limbajul e o activitate specific umană, ce constă în folosirea limbii în procesul de comunicare şi gândire”. (V. Mare, 1978, p.12). Acelaşi autor preciza despre limbaj că este: ,,manifestarea individuală a limbii, adică limba în acţiune, aplicarea şi utilizarea corectă a limbii fiecărui individ”.

Funcţiile limbajul sunt: de comunicare cognitivă, reglatorie, emoţional-expresivă, imperativ-persuasivă, dialectică, ludică. (V. Mare, 1978)
Limbajul a fost definit ca un sistem arbitrar de simboluri, utilizate pentru comunicare, pentru gândire şi pentru autoreglare. Limbajul este mai mult decât o corelaţie de cuvinte – este un sistem coerent, cu reguli pentru combinarea cuvintelor în anumite feluri. De aceea, pentru a deveni utilizatori eficienţi ai limbajului, copiii trebuie să acţioneze nu doar un vocabular, ci şi o gramatică.

Clasificarea limbajului:
• În funcţie de gradul de exteriorizare – interiorizare a acestei manifestări:
– extern: – oral
– scris
– intern (V. Mare, 1978, p.13).
• În funcţie de apariţia limbajului:
– natural
– artificial
• În funcţie de domeniul de utilizare:
– tehnico – ştiinţific
– administrativ
– epistolar
– didactic
– artistic.

Semnalul modern al conceptului de comunicare implică atât transmiterea limbajului de la receptor, cât şi la decodarea semnalelor primite, respectiv înţelegerea acestora.

Pentru realizarea unei bune comunicări interumane este necesar ca atât emiterea mesajului cât şi decodarea să se facă corect. Însuşirea limbajului este un proces complex, laborios, dificil şi de lungă durată; în egală măsură dezvoltarea, educarea cât şi corectarea vorbirii prezintă o importanţă considerabilă nu numai în primii trei – patru ani ai vieţii, ci şi în perioada preşcolară şi şcolară mică – clasa întâi – când limbajul oral, prin relaţia fonem – grafem, devine limbaj scris.

Între şcolarii din clasa I -IV există diferenţe importante în consistenţa vocabularului, bogăţia şi varietatea lui, în ceea ce priveşte stilul vorbirii, caracteristicile exprimării, bogăţia şi plenitudinea structurii gramaticale a propoziţiilor, existenţa sau inexistenţa fenomenelor parazitare în vorbire, a repetiţiilor, a defectelor de pronunţie etc. Toate aceste particularităţi ale limbajului se oglindesc sintetic în debitul oral şi scris. De-a lungul anilor de şcoală debitul verbal oral creşte; debitul scris creşte mult mai lent, dar se constată numeroase progrese calitative datorate contactului cu vorbirea literară şi cu rigorile impuse de şcoală în legătură cu exprimarea verbală. În acestă perioadă scrierea devine un potenţial al sistemului verbal, cu foarte multe diferenţe individuale.

O preocupare permanentă a cadrelor didactice o constituie dezvoltarea normală a limbajului infantil – aspectul formal, exterior, al limbajului scris, oral şi latura de conţinut, corectitudinea fiind în raport de interdependenţă, complementaritate cu expresivitatea limbajului. Din diferite cauze, limbajul copiilor nu se dezvoltă uneori normal, apărând o serie de clişee verbale cu o anumită semnificaţie comportamentală la bază, care conduc la tulburări de limbaj complexe, variate, cu multiple forme de manifestare şi grade de gravitate ale consecinţelor. Există astfel:

  • „defecte de articulaţie: dislalie, dizartrie, stigmatism, rotacism, lambacism, paralelie, parasigmatism, paralambadacism;
  • defecte ce vizează ritmul, tempoul vorbirii: bâlbâiala, logofobie;
  • mutitatea: alalia, afazia, mutismul” (V. Mare, 1978, p.15).

Atât clişeele verbale cât şi tulburările de limbaj au multiple semnificaţii comportamentale, afectând dezvoltarea limbajului, vocabularului, perfecţionarea capacităţilor cognitive ale elevului, mai ales a gândirii logice, existând în acest sens mai multe tipuri: static, ascultător, liric, reflexiv, dinamic.

De subliniat este şi faptul că formarea unei pronunţii corecte a cuvintelor şi propoziţiilor se răsfânge pozitiv şi asupra dezvoltării intelectuale a copiiilor. Într-adevăr copilul care articulează corect sunetele are încredere în sine, nu este inhibat, manifestă un dinamism spontan şi productiv îşi exprimă impresiile, le dă formă şi conţinut.

 

prof. Maria-Elena Andrei

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/maria.andrei5

Articole asemănătoare