Orientarea proiectării didacticii pe evidențierea strategiilor de predare-învățare este binevenită mai ales în contextul actual al modificărilor de ordin cantitativ si calitativ din programele școlare prevăzute de noul curriculum național la toate nivelurile de școlaritate. Acesta pune accent pe formarea modurilor de a gândi, pe elaborarea strategiilor proprii de învățare si rezolvare de probleme, pe dezvoltarea capacitaților intelectuale la elevi De aceea, cadrului didactic trebuie sa-i fie foarte clar ce strategie optima de predare trebuie sa adopte pentru a sprijini elevul în realizarea obiectivelor si pentru a căpăta în timp deprinderi intelectuale superioare organizate (strategii cognitive).
Esențial în instruirea elevului este crearea situațiilor de învățare direcționate de un obiectiv, în cadrul cărora elevul își elaborează strategiile de abordare a problemelor.
Termenul de strategie a apărut inițial în teoria si practica militara, unde se întâlnea sub denumirea de plan strategic; din punct de vedere tehnic noțiunea se asociază proceselor care prezinta un anumit grad de nedeterminare, situațiilor de natura competitiva sau conflictuala în cadrul cărora apar factori ce se opun realizării scopurilor intenționate. Ulterior, termenul a căpătat o semnificație mai largă ce nu implica în mod necesar „oponentul”, ci producerea eficienta a obiectului.
După Neacșu Ioan (1), noțiunea vizează „un sistem de operații cu o finalitate bine determinata însoțita de specificarea condițiilor de desfășurare si acțiune. Ea reprezintă în esența o acțiune decompozabila într-o suita de decizii, operații, fiecare decizie asigurând trecerea la secvența următoare pe baza verificării informațiilor dobândite în etapa anterioara”. În altă accepțiune semantică, în sens general, strategia se poate defini ca un ansamblu de procese si operații sau procedee si metode orientate spre producerea unuia sau mai multor obiecte determinate. Acțiunile implicate trebuie sa satisfacă anumite condiții de coerenta interna, compatibilitate si complementaritate a efectelor.
La nivelul macro (pedagogia sistemelor) acționează strategia pedagogica formata din ansamblul deciziilor privind desfășurarea cercetării pedagogice, a politicii învățământului si a procesului de învățământ. Strategia procesului de învățământ vizează operația de proiectare-învățare prin parcurgerea căreia elevul asimilează conținutul ideatic sistematizat în obiectele de studiu, își formează sistemul de abilitați prevăzute de programele școlare.
Diverși specialiști români s-au ocupat de acest concept de strategie educațională, aducând contribuții la definirea sa. Astfel la Ioan Cerghit, alegerea strategiei didactice se face sub triplul înțeles al cuvântului.
a) ca adaptare a unui mod de abordare a învățării (prin problematizare, conversație euristica, algoritmizare etc.);
b) ca opțiune pentru un anumit mod de combinare a metodelor, procedeelor, mijloacelor de învățământ, formelor de organizare a elevilor;
c) ca mod de programare (selectare, ordonare si ierarhizare) într-o succesiune optima a fazelor si etapelor (evenimentelor) proprii procesului de desfășurare a lecției, cu specificația timpului si respectarea unor „principii didactice”.
Cerghit(3) corelează strategia cu definirea experienței optime de învățare si demonstrează implicațiile ei asupra structurii lecției.
Acțiunile de predare-învățare în cadrul disciplinei matematice la clasele CP-IV au determinări concrete, în sensul ca se desfășoară într-un câmp pedagogic definit de o multitudine de variabile a căror interdependenta este logica. Nu se poate vorbi de metode universale, eficiente sau ineficiente, bune sau rele. Fiecare situație de predare-învățare accepta una sau mai multe variante metodice.
Învățătorul, cunoscând varietatea metodelor disponibile în câmpul didacticii moderne, cunoscând particularitățile elevilor cu care lucrează, valentele conținutului pe care trebuie sa îl atingă prin predare-învățare, trebuie sa acționeze pentru a-si valorifica pe deplin personalitatea, el însuși devine un: sfătuitor, care își ajută elevii în rezolvarea problemelor, îi motivează să-și prezinte propriul punct de vedere, un animator, care inițiază metode și le explică elevilor, pregătește material didactic și prezintă scopul învățării, un observator și un ascultător, care observă elevii în timpul activității și îi poate aprecia corect, un participant, care nu are impresia că este perfect și continuă să învețe toată viața, un partener, care poate modifica „scenariul lecției” dacă o cere clasa.
Utilizând strategii didactice moderne, se poate spune că fiecare cadru didactic va reuși:
- să își cunoască mai bine elevii
- să stimuleze încrederea elevilor în forțele proprii
- să încurajeze comportamentul participativ al fiecăruia
- să influențeze pozitiv relaționarea în grup a acestora
- să le stimuleze interesul și motivația pentru învățare
- să îi conducă spre o cunoaștere euristică, prin descoperire
- să le dezvolte gândirea critică și creativă
- să îi determine să se implice activ în rezolvarea de probleme
- să încurajeze metacogniția și asumarea responsabilității pentru învățare
- să îi înzestreze pe elevi cu competențe ce îi vor ajuta să facă față situațiilor viitoare.
În concluzie, aș putea sublinia că strategiile didactice moderne, adecvate intereselor și capacităților cognitive, competențelor elevilor, activizează clasa de elevi și oferă șanse reale dezvoltării individuale ale elevilor, stimulând procesele psihice cognitive și motivațional atitudinale, individualizat și diferențiat. Alegerea acestor strategii trebuie să rămână o provocare continuă și un efort permanent de creativitate didactică din partea cadrelor didactice.
Bibliografie
1. Neacșu, Ioan – „Metode si tehnici de învățare eficienta”, Editura Militara, București 1990.
2. Cerghit Ioan – „Metode de învățământ”, Editura Didactica si Pedagogica, București 1980, ediția a II-a, revăzuta si adăugita.