Rolul educației în formarea personalității

Rolul educației este de a forma ființa socială, de a-l socializa pe copil. În realitate, educația are un caracter pluridimensional și o definiție adecvată trebuie să ia în considerare în egală măsură ambele dimensiuni, astfel încât să poată orienta acțiunea educativă pentru a răspunde atât nevoilor individului, cât și celor ale societății pentru care îl formăm.

Încercând o astfel de definiție, putem spune ca educația este ansamblul de acțiuni și de influențe menite să permită ființei umane să-și dezvolte capacitățile fizice și intelectuale, dar și sentimentele și atitudinile morale și estetice, în scopul responsabilizării și integrării sociale optime ca cetățean.

Din ce în ce mai multe probleme sociale intră în şcoală, ceea ce face ca şcoala să nu mai poată sta departe de comunitatea din care face parte. Pentru mulţi ani, o echipă de cercetători condusă de J. Epstein a iniţiat studii pentru a identifica premisele şi modalităţile pe care trebuie să le aibă în vedere şcolile pentru a dezvolta şi implementa programe de parteneriat largi. Din această muncă au rezultat şase tipuri fundamentale de implicare, fiecare putând fi operaţionalizat prin sute de practici la nivelul şcolilor: calitatea de părinte (parenting),  comunicarea între casă şi şcoală, voluntariatul, invăţarea acasă, luarea deciziilor, colaborarea cu comunitatea.

Comunitatea oferă o larga varietate de resurse importante de care şcolile şi familiile se pot folosi mai uşor pentru binele copiilor. De asemenea, participarea comunităţii la luarea de decizii poate îmbrăca următoarele forme: stabilirea priorităţilor, planificarea şi executarea programelor, participarea la împărţirea beneficiilor din cadrul instituţiei, participarea la monitorizarea şi evaluarea proiectelor.

Referitor la implicarea părinţilor în sfera educaţiei formale, cercetările recente confirmă existenţa unor conexiuni pozitive între implicarea familiei şi succesul şcolar al elevilor, dar se cunoaşte încă destul de puţin despre care practici, pentru cine şi de ce se întâmplă asta. Altfel spus, parteneriatele şcoală-familie produc o diversitate de rezultate în toate planurile. Părinţii care se implică în activitatea şcolară experimentează ocazii variate de a contribui la educaţia copiilor şi devin ei înşişi motivaţi să-şi continue educaţia. Participarea lor în cadrul activităţilor educaţionale din şcoală este un prilej pentru adulţi de a-şi împărtăşi abilităţile şi interesele, ceea ce contribuie la crearea unei relaţii pozitive cu proprii copii şi cu şcoala, precum şi la dezvoltarea conştiinţei propriei valori şi a încrederii în sine, iar pe de alta parte implicarea alături de ceilalţi părinţi din comunitate creează oportunităţi şi reţele de implicare sporite, sedimentează relaţiile sociale şi poate creşte sentimentul de control asupra mediului de viaţă. Şcolile pot beneficia de suportul moral, informaţional şi economic al familiilor şi comunităţii. S-a demonstrat că în şcolile unde există şi se implică comunitatea, ea devine o bogată sursă de materie primă care poate fi folosită pentru a face procesul de predare-învăţare mai legat de realitate şi mai profund. De asemenea, comunităţile oferă mediul şi contextul care poate întări valorile, cultura şi învăţarea în şcoală. Când aceste prime două instituţii (familia şi şcoala) formează o echipă, şcoala devine o adevărată forţă în societate, prin promovarea unei dezvoltări integrale şi continue a copiilor. Pentru a se ajunge la aceasta, şcolile “trebuie să devină mai sensibile, responsabile, centrate pe copil şi să se afle în strânsă legătură cu comunitatea şi familia” .

Educaţia permanentă reprezintă un principiu organizatoric şi filozofic care presupune că educaţia este un continuum existenţial ce poate avea la bază un sistem complex de mijloace care trebuie să răspundă nevoilor şi aspiraţiilor de ordin educaţional şi cultural ale fiecărui individ. În contextul dinamicii şi complexităţii actuale, educaţia permanentă reprezintă unul dintre răspunsurile fundamentale la provocările societăţii contemporane.  Condiţiile care au impus acest principiu în practica educaţională sunt: evoluţia ştiinţifică şi tehnologică care a dus la explozia cunoaşterii concomitent cu fenomenul de perisabilitate rapidă a cunoştinţelor; ƒ noile mutaţii din viaţa economică, socială, politică şi culturală care au dus la schimbarea statutului economico-social al oamenilor, ceea ce presupune eforturi permanente de adaptare la schimbări şi de integrare socială; ƒ schimbările petrecute în structura demografică care indică o creştere a numărului oamenilor în vârstă comparativ cu ponderea pe care o deţin tinerii.

Principiile definitorii pentru educaţia permanente sunt:

  • Educaţia nu se termină odată cu finalizarea studiilor ci acoperă întreaga existenţă a individului;
  • Educaţia nu înseamnă exclusiv educaţia adulţilor, ea unifică toate componentele şi etapele educaţiei: educaţia preşcolară, educaţia primară, educaţia secundară, educaţia liceală, educaţiauniversitară, educaţia postuniversitară;
  • Educaţia include modalităţile formale dar şi pe cele nonformale: învăţarea planificată, învăţarea accidentală (spontană);

Principalele funcţii ale educaţiei permanente: integrare şi adaptare reciprocă a individului şi a societăţii.

Scopul final al educaţiei este să sporească calitatea vieţii. Încercând să înlăture confuziile multiple referitoare la înţelegerea conceptului de educatie permanenta, Emil  Păun subliniază:

„educaţia permanentă nu este nici un sistem, nici un domeniu educativ, ea este principiul pe care se bazeaza organizarea globala a sistemului educational. […] Dificultatile punerii în practica a ideii educatiei permanente provin mai ales din profunzimea si radicalitatea transformarilor pecare le impune. Educatia permanenta este un adevarat proiect educativ, care are un caracter prospectiv si vehiculeaza un sistem de valori.”

Educatia permanentă este mai mult decât o paradigmă sau normă pedagogică, ea presupune existenţa unui sistem social concret care să includă ansamblul experienţelor de învăţare oferite de către societate individului. Acest sistem are trei componente majore: educatia initiala, educatia adultilor, educatia difuza. Sistemul de învăţământ reprezintă prin conţinut, cuprindere şi organizare un subsistem în cadrul educaţiei permanente.  Preocuparea autoformativă se dezvoltă în procesul afirmării personalităţii în relaţie cu lumea exterioară ce apare la sfârşitul preadolescenţeişi când se accentuează năziunţa spre realizarea de sine, autodepăşire şi creativitate. Motivaţia automodelării personalităţii la nivel caracterial este dată de modelul şi idealul de viaţă ce devin scopuri ale autoeducaţiei.. Procesul prin care subiectul face opţiunea pentru un anumit model pe care-l transformă ulterior într-un ideal propriu de viaţă tangibil este foarte personal şi greu de anticipat. Acesta are la bază procesul de formare a unei identităţi de sine autentică şi de dezvoltare personală în plan afectiv, moral şi spiritual, precum şi o permanentă autoevaluare la toate nivelele personalităţii. Se vorbeste, de aceea, de „educatie permanenta integrata”, termenul „integrata” desemnând , pe de o parte, integrarea tuturor instantelor si formelor de educatie la diferite nivele (educatie prescolara, educatie scolara, educatia adultilor) si, pe de alta parte, integrarea într-un sistem unitar a tuturor formelor sociale de educatie (formala, nonformala si informala)”. Din perspectiva educaţiei permanente, învăţământul apare ca o etapă importantă în formarea individului dar nu singura.

Pornind de la conceptul de învăţare şi prin echivalenţă cu acesta, Philip Coombs a difernţiat încă din anii 70 trei tipuri (forme, moduri) de educaţie: formală, nonformală şi informală. Termenul cel des folosit şi care s-a suprapus multă vreme peste sensul educaţiei este cel de educaţie formală sau şcolară. Semnificaţia corectă este cea de educaţie intenţionată, organizată, sistematică şi evaluată, încredinţată unor educatori cu o pregătire specială şi realizată în instituţii specializate (grădiniţă, şcoală, universitate, centru de formare). Educaţie formală: sistemul de educaţie, structurat ierarhic şi gradat cronologic, pornind de la şcoala primară până la terminarea universităţii, incluzând, pe lângă studiile academice generale, diverse programe specializate de formare (cursuri, activităţi de formare organizate de instituţii de învăţământ de la bibliotecă sau din mass-media. Educaţie nonformală: orice activitate educaţională organizată în afara sistemului formal existent – fie că se desfăşoară separat sau ca un element important al unei activităţi mai largi – care este menită să răspundă nevoilor educaţionale ale unui anumit grup şi care are urmăreşte obiective de învăţare clare.

Educaţia nonformală este educaţia de tip instituţional, dar nonşcolar, desfăşurată în locuri care nu au în mod special o misiune educaţională proprie (în cluburi, asociaţii, teatre, muzee etc.). Acest termen „desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte formative” constituindu-se ca “o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate informal”.

Educaţie informală: procesul de învăţare de-a lungul vieţii, în cadrul căruia fiecare individ îşi formează atitudini, îşi interiorizează sau clarifică anumite valori, dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe din experienţa cotidiană, valorificând influenţele şi resursele educative din mediul în care trăieşte – de la familie şi vecini, de la locul de muncă sau de joacă, de la piaţă/ magazin. Este acea educaţie cu caracter spontan şi nesistematic, care se realizează prin contactele directe ale individului cu mediul social, de cele mai multe ori aceste influenţe fiind hotărâtoare în evoluţia individului (programe TV, concerte, diverse situaţii cotidiene). Această formă precede şi depăşeşte ca durată şi experienţă educaţia formală şi ar trebui să se constituie într-un temei relevant pentru educaţie. Cele doua educatii: nonformală şi informală se află într-o relaţie complexă cu şcoala. Pe de o parte, şcoala valorifică primele achiziţii nonformale ale copiilor, pe de altă parte, şcoala trebuie să asigure fundamentele care fac posibile educaţia şi învăţarea pe tot parcursul vieţii, în varii contexte. Documentele recente de politici educaţionale acordă un rol important acestor conexiuni. O măsură concretă in aces sens este elaborarea portofoliului personal pentru educaţie permanentă, ce conţine, pe lângă studii şi educaţie formală, calificările obţinute şi competenţele dobândite în contexte nonformale, care sunt recunoscute sau nu printr-un act de studiu. Portofoliul induce astfel o presiune asupra sistemelor formale de a deveni mai competitive şi de a-şi diversifica oferta.

„Educația, de cele mai multe ori, e numai pojghița sub care se desfășoară în liniște, pe încetul, firea cea adevărată” (Nicolae Iorga)

Din punctul meu de vedere, cadrele didactice ar trebui să ştie cum să valorifice diversele experienţe de învăţare ale elevilor, provenite din educaţia nonformală sau informală si sa găsească căi, metode de a-şi valorifica propriile experienţe de învăţare din afara învăţării formale, pentru a dinamiza şi a eficientiza procesele didactice pe care le construiesc. Deoarece elevii se simt valorizaţi, capătă încredere în ei, învață să comunice cu ceilalţi, au şansa de a învăţa în mod autentic şi profund, din mai multe perspective despre o temă, de a interioriza diverse experienţe de învăţare şi de a-şi clarifica propriile valori şi atitudini faţă de cunoaştere, interiorizează un continuum între ceea ce învaţă la şcoală şi ceea ce învaţă în alte contexte, nonformale sau informale. Profesorii ar trebui sa împărtășească experienţe de învăţare proprii, din care să rezulte o anumită atitudine faţă de cunoaştere şi un stil de lucru intelectual, sa creeze un climat stimulativ pentru elevi, satisfacţia de a-şi folosi întregul potenţial cognitiv şi metacognitiv în procesul didactic.

Bibliografie:
1. C. Cucos, Pedagogie, Editura Polirom, Iasi, 2002;
2. Clasicii pedagogiei universale si gandirea pedagogica romaneasca, Bucuresti, 1996;
3. E. Planchard, Pedagogia scolara contemporana, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992;
4. Sorin Cristea, Dictionar de termeni pedagogici, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998;
5. St. Barsanescu, Dictionar de pedagogie contemporana, Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti, 1962.

Accesări: 2.053

Articole asemănătoare