Rolul colaborării familie-şcoală în dezvoltarea personalităţii copilului de vârstă şcolară mică

Relaţia şcoală – familie este un subiect des abordat în literatura de specialitate şi supus atenţiei întregii societăţi, mai ales pe fondul schimbărilor sociale  din ultimul timp. Toţi vorbim astăzi despre integrarea în Uniunea Europeană. Acest proces atrage după sine o serie de schimbări şi la nivel şcolar. Una dintre aceste schimbări se referă la relaţia şcoală-familie.

Motto: „Iubirea este necesară, deoarece pentru fiecare dintre noi nu este suficient faptul de a exista. Un copil  poate să trăiască fericit numai atunci când ştie că este iubit. Numai atunci devine complet el însuşi.” Luigi Verdi

Dacă până în prezent acest parteneriat şcoală-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori considerat  “responsabilitatea şcolii”, acest lucru trebuie să se schimbe pe viitor.  O educaţie de calitate se realizează atunci când, la procesul de formare a micilor şcolari participă în mod armonios toţi factorii educaţionali. Relaţia de colaborare permanentă cu familia este una dintre condiţiile esenţiale care asigură succesul şcolar.

Copilul trăieşte un sentiment de mândrie atunci când părinţii  săi se implică în activităţile şcolii sau îi sprijină în realizarea sarcinilor de învăţare. În mod sigur aceste fapte au ecouri pozitive în formarea personalităţii copilului, în conştiinţa lui. Ca urmare îşi va respecta mai mult părinţii, va învăţa să aprecieze munca celorlalţi, îi va fi asigurat succesul şcolar. Dăruirea, tinereţea, experienţa, profesionalismul, puterea, curajul, interesul, dedicarea, perseverenţa, implicarea, sensibilitatea sunt câteva din calităţile şi în acelaşi timp valorile unui mare pedagog care, prin implicarea eficientă a părinţilor în dezvoltarea intelectuală a copiilor, asigură o educaţie de calitate.

Colaborarea  eficientă şcoală – familie reprezintă o reuşită a procesului educaţional. Educţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate, iar colaborarea este absolut necesară. Şcoala trebuie să colaboreze cu familia :

  • în domeniul învăţării elevului ;
  • în domeniul comportamentului ;
  • în domeniul dezvoltării fizice ;
  • în domeniul dezvoltării intelectuale, morale şi estetice ;
  • în domeniul deprinderilor şi priceperilor de muncă, deprinderilor igienico – sanitare;
  • în domeniul activităţilor libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afara clasei şi a şcolii.

Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere: fizic, intelectual, moral, estetic. Pe parcursul mai multor ani de muncă la catedră mi-am pus mai multe întrebări legate de relaţia dintre şcoală şi familie. O întrebare a fost aceasta: ,,Cum am  îmbunătăţit eu  relaţia şcoală – familie?” Această relaţie s-a  îmbunătăţit  printr-un parteneriat adevărat între şcoală şi familie. Acest parteneriat a urmărit să atingă următoarele obiective :

  • realizarea unei comunicări optime între părinţi şi învăţător ;
  • înlăturarea factorilor perturbatori în cadrul comunicării şcoală – familie ;
  • creşterea gradului de implicare a parinţilor în toate activităţile şcolare şi extraşcolare ;
  • schimbarea mentalităţii neadecvate a unor părinţi faţă de şcoală ;
  • cunoaşterea de către părinţi a posibilităţilor şi nevoilor psiho-fizice ale copiilor ;
  • învăţarea unor deprinderi şi tehnici de muncă intelectuală sub formă de activităţi comune : elevi-părinţi-învăţători.

Numai implicând toţi  factorii  educaţionali în formarea personalităţii umane vom reuşi să atingem toate aceste obiective. Un parteneriat eficient şcoală – familie este dorinţa oricărui învăţător. In fiecare an, am încheiat astfel de  parteneriate eficiente cu părinţii elevilor, bazate pe principii de  comunicare şi colaborare. Obiectivele propuse le-am urmărit pe tot parcursul anului, iar rezultatele pozitive nu au întârziat să apară. Dacă vom reuşi să-i atragem pe părinţi de partea noastră într-o colaborare eficientă, într-un parteneriat, sub deviza „Împreună vom reuşi”, se vor îmbunătăţi astfel relaţiile ce se stabilesc între şcoală şi familiile elevilor, iar realizarea acestui obiectiv va avea un impact pozitiv asupra formarii de caractere, personalităţi şi valori viitoare. Activităţile desfăşurate în parteneriat facilitează înlăturarea barierelor de comunicare dintre participanţi, clarifică unele probleme ivite la nivelul grupului de elevi, îndeamnă la autocunoaştere, la autodepăşire, la găsirea acelei soluţii care să conducă la realizarea obiectivelor propuse. Am aplicat părinţilor elevilor pe care îi îndrum o serie de chestionare, pentru a-mi da seama de interesul pe care-l manifestă fiecare parinte pentru şcoală, pentru copilul său şi ce aşteptări au aceştia.

Analizând răspunsurile date de părinţi şi din discuţiile cu aceştia, am ajuns la concluzia că e nevoie de implicare şi colaborare pentru o educaţie valorică din perspectiva afectivităţii, a cunoaşterii, a trebuinţelor, atitudinilor, valorilor şi motivaţiei. Pentru ca parteneriatul să devină eficient, am propus o serie de acţiuni comune la care să participe atât elevii, cât şi părinţii lor sau alţi parteneri educativi din comunitate. În acest fel, activităţile au devenit benefice, finalizându-se printr-o evaluare ce a vizat atingerea obiectivelor propuse. Forme concrete de colaborare cu părinţii în cadrul parteneriatului încheiat :
a) lectorate şi consultaţii pe teme educative ;
b) activităţi extraşcolare ;
c) lecţii demonstrative pe teme educative ;
d) colaborarea cu alţi parteneri educativi ;

Implicându-i pe părinţi şi stabilindu-le responsabilităţi în acţiunea comună de educare a propriilor copii, de supraveghere şi control al acestora, de participare la activităţile educative comune, am reuşit să-i conving, să-i motivez, iar rezultatul a fost “aproape” de   cel aşteptat.

La finalul anului şcolar, am putut spune că am avut împliniri dar şi eşecuri. Am înţeles că atât părinţii, cât şi noi, învăţătorii, avem de învăţat unii de la alţii. Am înţeles că au fost şi cazuri când nu am făcut suficient, împiedicându-ne în propriile noastre prejudecăţi.  Sunt familii care trec prin situaţii dramatice. Sunt copii care trăiesc  adevarate drame. Să îi descoperim, să îi ajutăm. Să apelăm mai des la instituţiile statului abilitate în acest sens, să nu uităm că nepăsarea sau ignoranţa noastră şi a părinţilor pot distruge destine. Sigur, nu este uşor. Uneori familia, din diverse motive, îşi face în jurul ei un zid care nu este uşor de trecut. Alteori, lipsa de educaţie a părinţilor înşişi este atât de profundă, încât ai impresia că nu mai poţi face nimic. Familia actuală nu mai este cea de acum 20 de ani, nici măcar cea  de acum 10 ani. Să ţinem seama de acest fapt, mai ales, să încercăm să ţinem pasul, să nu ne lăsăm păcăliţi sau intimidaţi, pentru că noi suntem cei care putem aduce speranţa şi cei care vom forma caracterele, personalităţile şi valorile viitoare.

Bibliografie:
1. Allport, G. W.,  Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura  Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.
2. Alb, G., Achim, V., Elevul – participant la propria formare, în Învăţământul primar, nr. 2-4, Editura Miniped, Bucureşti, 2004.
3. Athanasiu, A.,  Elemente de psihologie medicală, Editura Medicală, Bucureşti, 1999.
4. Beznea, N., Familia şi şcoala în relaţie de parteneriat educaţional, în Învăţământul primar, nr. 1-2, Editura Miniped, Bucureşti, 2005.

Accesări: 627

Articole asemănătoare