Rolul basmului în procesul educațional și de reabilitare al copilului cu dizabilitate intelectuală

Basmele și poveștile au un rol terapeutic, iar mesajul pe care îl comunică este acela că ieșirea din impas, preluarea controlului, conștientizarea propriei forțe sunt la îndemâna fiecăruia și că de fiecare depinde să învețe noi aptitudini și comportamente, să înțeleagă ceea ce i se întâmplă.

1. Basmul terapeutic

Originea basmului se pierde în negura timpului. Înainte de introducerea scrisului, întregul patrimoniu cultural al unui popor era transmis pe cale orală. Bătrânii satului le povesteau celor tineri din experienţa lor, transmiţând astfel nu numai bagajul de informații tehnice dobândit până atunci, ci şi complexul cultural alcătuit din credinţe religioase, practici rituale, interpretări ale lumii care fusese elaborat încetul cu încetul în secolele precedente.

Într-un basm, scrie Bettelheim, procesele interne sunt externalizate şi devin comprehensibile, aşa cum sunt reprezentate de către personajele şi evenimentele poveştii. Acesta este motivul pentru care, în medicina hindusă tradiţională, unei persoane care suferea de o tulburare psihică i se oferea pentru meditaţie un basm care întruchipa problema sa. Era de aşteptat ca, prin contemplarea poveştii, persoana tulburată să vizualizeze atât netura impasului existenţial de care suferea, cât şi posibilitatea rezolvării acestuia. Prin ceea ce un anumit basm sugera despre deznădejde, speranţe şi metodele de a învinge greutăţile, pacientul putea descoperi nu numai o care de a ieşi din suferinţă, ci şi de a se găsi pe sine, aidoma eroului din poveste (Bettelheim, B., 2017, p.38).  Acum poate să intervină întrebarea firească cum ştim că un basm este terapeutic, dat fiind faptul că basmele  transmit învăţăminte despre moduri de comportament. Basmul este terapeutic  fiindcă pacientul îşi descoperă propriile soluţii, meditând asupra a ceea ce povestea pare să implice despre el şi conflictele lui interioare în acel moment al vieţii. De regulă, conţinutul poveştii alese nu are nimic de-a face cu viaţa exterioară a pacientului, însă are foarte multă legătură cu problemele lui interioare care par de neînţeles şi prin urmare de nerezolvat (Bettelheim, B., 2017, p.39).

2. Basmul ca instrument de cunoaștere

Basmele descriu lumea astfel – personajele întruchipează fie răutatea, fie bunăvoința altruistă, un animal fie înghite totul, fie alege să ajute cu toate puterile sale. Fiecare personaj este unidimensional ceea ce îl ajută pe copil să-i înţeleagă acţiunile şi reacţiile. Prin imagini simple, basmul contribuie la ordonarea haosului, ajutându-l pe copil să îşi clarifice sentimentele sale ambivalente, aşa încît fiecare dintre acestea îşi găseşte propriul loc. Ordonarea propriei vieţi începe din momentul ascultării basmului, deoarece acesta îi sugerează  nu numai  să separe aspectele disparate şi confuse ale trăirilor lui în categorii opuse, ci să le proiecteze asupra unor personaje diferite (Bettelheim, B., 2017, p.113).

Am mai putea aminti aici, că pot să existe situaţii când eroul este slab fiind numit prostănac sau nătâng, acesta fiind modul basmului, prin care într-un limbaj comun indică starea iniţială de slăbiciune a eului, punctual de la care începe lupta eroului pentru a face faţă provocărilor lumii exterioare şi pornirilor sale interioare. Sinele este descries în basme sub forma unui animal reprezentativ pentru natura animalică a omului. Animalele acestea se impart în două categorii periculoase şi distructive-zmei, balauri, sau înţelepte care îl ajută pe erou să îşi continuie drumul. Aici trebuie specificat că, animalele periculoase simbolizează sinele neîmblânzit, încă nesupus controlului exercitat de eu şi supraeu, sinele cu toate energiile lui periculoase. Animalele folositoare reprezintă energia noastră natural- din nou sinele- dar acum gata să servească intereselor personalităţii în ansamblu. Mai există şi unele animale, de regulă nişte păsări albe, ca porumbeii, care simbolizează supraeul (Bettelheim, B., 2017, p.115).
Pe de altă parte, basmul născocit de pacient furnizează un soi de „fotografie” precisă, completă şi detaliată a frământărilor sale interioare. Mai mult, oferă o imagine în mişcare, un „film” care înfăţişează forţele care intră în joc şi relaţiile dintre ele, care redă problema în chestiune în toată dinamica ei şi indică unde anume s-a intrat în impas. Basmul ne îngăduie să cunoaştem multe elemente pe care altminteri ar fi fost greu să le identificăm
doar prin comunicare verbală. Este într-un fel ca atunci când unui medic i se pun la dispoziţie radiografiile sau analiza sângelui pacientului. (Santagostino, P., 2008, p.96).

3. Metoda basmului despre sine

Basmul face posibilă schimbarea de plan, fapt care conduce la declanşarea unor intuiţii, soluţii posibile care anterior nu au fost identificate sau luate în considerare. Nu există un anumit timp şi un anumit loc fără de care basmul să nu poată fi născocit. E nevoie de relaxare şi de “ A fost odată ca niciodată”… Aceasta înseamnă că nu se face referire la o experienţă proprie din trecut, ci se realizează o incursiune în lumea imaginarului. Prima imagine care vine în minte trebuie urmărită pentru a vedea ce se întâmplă, ca şi cum am fi spectator. Născocirea basmelor trebuie să fie o plăcere, fără a stabili obiective. Basmul va trece prin cele trei faze începutul, criza, finalul fericit şi se încheie. Basmele nu sunt profeţii, dar după un anumit timp se pot observa unele amănunte, care atunci au fost puse în relaţie cu o anumită temă, dar care, de fapt se refereau la altceva.

Dacă basmul se opreşte înainte de finalul fericit este posibil ca acest fapt să se datoreze imposibilităţii de a găsi un final fericit credibil din punct de vedere emotiv. Lucrurile nu trebuie forţate deoarece basmul şi-a îndeplinit rolul.

4. Diversele utilizări ale fabulaţiei

Putem aminti mai întâi ca utilizare a fabulației utilizarea generală, ştiut fiind faptul că inventarea unui basm este utilă pentru dezvoltarea creativității. În acest sens se poate crea un basm, din când în când, fără un scop anume.

Utilizarea specifică implică soluționarea unei problem fiind o metodă ajutătoare. Înainte de utilizarea fabulației este necesară: “ încadrarea” problemei prin identificare şi găsirea soluțiilor posibile. În practică, utilizarea fabulației implică parcurgerea anumitor etape:

  • Definiți cât mai bine „problema” cu ajutorul instrumentelor de abordare normale sau specifice.
  • Detașați-vă de ea: rezervați-vă timp „numai” pentru a inventa un basm, aşezaţi-vă comod, închideţi ochii, „ştergeţi complet ecranul”, îndepărtându-vă cu mintea de orice elucubraţii precedente pe respectiva temă şi lăsaţi-vă în voia fanteziei: „A fost odată ca niciodată…”
  • Lăsaţi să curgă imaginile. Cu cât basmul cuprinde mai puţine elemente reale, ce se referă direct la problema în chestiune, cu atât mai bine! Altminteri basmul va deveni o altă variantă, nici măcar disimulată, a elucubraţiilor precedente. Ceea ce vă trebuie este să reuşiţi să treceţi pe un alt plan, altfel puteaţi să vă gânditi mai departe la problemă, era acelaşi lucru… Daca vă îngăduiţi să inventaţi un basm, aşa cum se nimereşte, care să ajungă până unde poate, aţi făcut deja pasul necesar. Pe urmă…
  • Pe urmă, lăsați basmul asa cum e. Indiferent dacă basmul a ajuns ori nu la un final fericit, nu încercaţi să-l transpuneţi imediat în soluţii operative. Contaţi pe „efectul intuiţie” care se manifestă după câteva zile. (Santagostino, P., 2008, p.163).

Se poate concluziona că atunci când un subiect inventează un basm, în acel basm sunt urme din ceea ce i s-a întâmplat, reflexe din ceea ce I se întâmplă în momentul respective şi un potențial care să influențeze evoluțiile ulterioare.

Bibliografie
1. Bettelheim, B., (2017). Psihanaliza basmelor, Editura Univers, Bucureşti.
2. Santagostino, P., (2008). Cum să te vindeci cu o poveste. Editura Humanitas, Bucureşti.

 

prof. Adriana Oros-Mănarcă

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/adriana.orosmanarca

Articole asemănătoare