Sistemul de învățământ reprezintă un subsistem al sistemului social, fiind subordonat și integrat în cadrul general al societății, neavând doar o structură internă, ci supunându-se și unor impulsuri sociale externe. Sistemul de învățământ, privit ca un întreg, se referă, în mod fundamental, la organizarea sub formă instituțională a învățământului. În acest sens, sistemul de învățământ cuprinde totalitatea instituțiilor ce urmăresc îndeplinirea unor obiective educaționale (GHIȚĂ, 2012, p. 3). Un sistem de învățământ bine organizat stă la baza unui stat puternic. Dacă sistemul de învățământ nu este bine pus la punct, atunci statul respectiv nu are un viitor prea bun.
Nicolae Iorga, fost ministru al Instrucțiunii Publice, dorea ca în învățământul românesc să fie pregătiți oamenii după nevoile reale cu care se vor confrunta în viață. Numai un învățământ care îi oferă omului posibilitatea de a-și împlini propriul rost în viață este un învățământ folositor. Referitor la acest lucru, Nicolae Iorga spunea: „În această școală să nu se predea teorie. Murim de teorie. Gazele sunt pline de teorie. Cu cât știe cineva mai puțină carte, cu atât face mai multă teorie. Să se învețe, înainte de toate, lucruri care trebuiesc unui om cult și, mai ales, unui om cult de acolo, din locul unde se găsește, pentru că altfel se pregătește un englez sau un american și altfel se pregătește fiul lui Badea Ioan.
Dacă fiul lui Badea Ioan va fi învățat așa cum este învățat fiul lui Mister John, apoi fiul lui Badea Ioan este incult, fiindcă el are cultura unei țări unde nu va trăi niciodată, și nu are cultura țării în care trăiește. Mai puțină teorie, mai puține manuale învățate pe de rost, mai puține vânzări de cărți pentru profitul domnului învățător, mai puțină tarabă!” (IORGA, 1931, p. 8). După cum constatăm din cele afirmate, încă de atunci au apărut forme de educație care nu-l ajută pe om la îndeplinirea rostului lui și de aceea ar trebui stopate.
Din păcate, pe măsură ce au apărut mai multe reforme pentru eficientizarea sa, învățământul românesc s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de scopul său după cum semnalează și Ernest Bernea: „Educația, ea însăși a fost făcută în raport cu unele valori la modă de natură mai mult materială sau socială. Omul a avut continuu o sete de a progresa, dar unde și în ce fel? Aici încep deosebirile. Omul de azi luptă și el să câștige mai bine, dar a redus condiția și sensul existenței sale la nevoile materiale, cultura devenind un fenomen de ornamentație și distracție, în cel mai bun caz de rafinament. Atunci când a încercat să depășească starea dată a gândit totul raportat la oameni, în colectivitate, nu raportat la un sistem de valori care ar satisface condiția și destinul său în ce are esențial și durabil. Etica modernă și-a tras substanța din întrecerea între oameni și a satisfăcut formele trecătoare ale modei, care au luat uneori caractere de absolut, absolutul relativului” (BERNEA, 2011, p. 12).
Eroarea comisă în mod repetat este aceea că se încearcă copierea diferitelor sisteme de învățământ din Europa, dar care nu se potrivesc la noi și pe care nu putem să le implementăm pentru că nu avem resursele necesare. Aceste măsuri, în loc să producă o dezvoltare a sistemului românesc, îl destabilizează și mai mult. Tendința de a copia diferite modele de educație este o problemă sesizată chiar de Nicolae Iorga, în vremea când era ministrul Instrucțiunii Publice (IORGA, 1931, p. 18). În momentul în care începe să se gândească o reformă a sistemului de învățământ, nu trebuie să se vină cu improvizații moment, ci trebuie căutate soluții pe termen mediu și lung.
Trebuie să pornim de la ceea ce avem bun și să dezvoltăm. Nu putem să reconstruim totul din temelii încercând să implementăm un model copiat de la un stat occidental care nu se confruntă cu aceleași probleme din societatea românească. Aceste modele străine pe care vor să le copieze unii sau pe care vor să le adapteze alții nu pot aduce roadele dorite, pentru că nu există modele de educație general valabile, ci există modele de educație dezvoltate în cadrul unor culturi și pe care le vor promova ulterior.
Învățământul românesc este lipsit de repere solide. El reflectă starea în care se află întreaga societate românească. Este firesc să fie așa. După decembrie 1989 a început așa numita perioadă de tranziție care nu se mai termină. Foarte mulți sunt cei care afirmă că învățământul românesc suferă, dar nimeni nu a reușit până acum să găsească soluția necesară pentru a opri această perioadă de suferință.
Școala trebuie să ofere acele cunoștințe și abilități care să permită tânărului integrarea lui cu succes în societate și continua adaptare la transformările care vor avea loc în cadrul acesteia. Școala nu e doar un instrument de transmitere a cunoștințelor, ci o instituție socială în care copilul sau tânărul își formează abilități de cunoaștere și sociale. Ea trebuie privită ca un spațiu public, ca o instituție socială cu funcții multiple; ca un loc hotărâtor al dezvoltării personale și sociale a persoanei umane; ca locul în care se desfășoară învățarea; ca un spațiu social; ca un spațiu profesional; ca instituție legată de familie, de comunitatea locală, de societatea ca întreg.
În învățământul românesc, informatizarea a devenit o strategie națională. Calculatorul este un mijloc tot mai folosit în procesul didactic atât pentru lecții întregi, cât și pentru diferite momente ale acesteia. În ultimul timp, este socotit un instrument absolut necesar care valorifică capacitatea de muncă și creativitatea elevilor și a profesorilor, reducând în același timp volumul de muncă. Sunt numeroase modalitățile prin care calculatoarele pot fi utile în educație, dar tot atât de multe situații în care pot fi contra educative. De aceea, mai bine urmăm sfatului lui Nicolae Iorga, care recomandă: „Să fie trudă multă într-un cadru smerit, iar nu pretenții nesfârșite fără multă muncă, într-un cadru pretențios” (IORGA, 1931, p. 20).
Folosirea excesivă a calculatorului poate fi dăunătoare pentru elevi mai ales din cauza faptului că nu se cunosc încă toate consecințele folosirii acestui instrument în educație. Câteva din riscurile la care aceștia se supun sunt: diminuarea relațiilor sociale, comunicare deficitară, relații afective instabile, izolare, confundarea realului cu imaginarul etc. Cu toate că asaltul informatic este foarte mare, potențarea lui în ceea ce privește predarea conținuturilor depinde de cadrele didactice. Într-adevăr, folosirea unor mijloace moderne de transmitere a cunoștințelor ajută la înțelegerea conținutului (de exemplu: documentare, imagini, filmulețe), dar nu trebuie să omitem principiile comunicării, exprimarea orală a elevilor, conversația și argumentarea unor puncte de vedere.
Din păcate, se constată o modificare a relațiilor tradiționale profesor-elev sau elev-elev, așa cum erau percepute în învățământul tradițional. Acest fapt produce înstrăinarea elevului față de profesor. Acesta ocupă un loc secundar sau nu mai ocupă nici un loc în procesul educației. Elevilor li se cere să se descurce singuri, să asimileze singuri informațiile, să se autocorecteze, să învețe și să rezolve sarcinile școlare în manieră proprie. Nu se mai face apel la modalitățile tradiționale de educație, limitele dintre cei doi poli ai educației, profesor și elev, devenind fluide și interschimbabile.
Nivelul informal este constituit din relațiile interpersonale, intersubiective sau psihologice ce se stabilesc între profesor și elevi sau între elevi ca membri ai aceluiași grup. Ele au o puternică încărcătură afectivă. „În procesul interacțiunii interpersonale, oamenii se percep, comunică, acționează unii în raport cu alții, se cunosc și, drept urmare, se apropie, se asociază, se îndrăgesc, se ajută, se împrietenesc sau, dimpotrivă, se suspectează, devin geloși, se urăsc, se resping” (GIOLU, 1971, p. 131). Aceste relații facilitează apariția acelui climat psihosocial care poate amplifica sau diminua conlucrarea dintre profesor și elevi. Ele sunt canale prin care se transmite informația ectosemantică sub forma emoțiilor și a sentimentelor.
Mijloacele tehnologice (manual digital, laptop) le înlocuiesc aproape total pe cele tradiționale iar examenele la distanță, diplomele și atestatele eliberate în urma absolvirii unei forme de învățământ fără frecvență sau cu frecvență redusă, îl fac pe elev unicul evaluator al propriilor rezultate. Pedagogul nu mai este recepționat nici ca model, nici ca evaluator, nici ca factor de potențare a procesului instructiv-educativ (CRISTOREANU, 1971, p. 25). Este bine să se păstreze un echilibru între mijloacele tradiționale și cele moderne, cu accent pe implicarea interumană, comunicarea reală între profesor-elev și evidențierea rolului profesorului în realizarea actul educativ, al estimării rezultatelor, al evaluării.
Birocrația este în creștere și îngreunează procesul didactic. Profesorii sunt nevoiți să întocmească tot felul de portofolii care să justifice activitățile școlare și extrașcolare. Prin acest lucru profesorul este obligat să nu fie centrat doar pe elev, ci să-și consume o parte din resursele temporale cu întocmirea acestor documente care nu au o prea multă relevanță în sine. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că oamenii nu mai au încredere unii în alții și pentru că s-au obișnuit să se suspecteze reciproc. În aceste condiții, cuvântul rostit nu mai are valoare dacă nu este dublat și de o variantă scrisă. De altfel, și gestionarea acestor materiale justificative este pusă sub semnul întrebării, deoarece se pot face multe activități însoțite de documente justificative, dar cine garantează pentru relevanța și necesitatea lor.
Un lucru îngrijorător este acela că noile generații nu mai găsesc modele în școală, ci la televizor și pe internet: „Televiziunea și Internetul nu oferă elevilor modele pozitive de comportament, ci promovează din plin nonvaloarea. Transformă infractori, persoane inculte – cu limbaj și comportament trivial, în eroi și modele de conduită. Majoritatea elevilor își selectează modelele de succes din mediul social de la televizor” (ROPOTICĂ, 2009, pp. 331-332). Prin expunerea repetată la mesajul violent se produce o desensibilizare a elevilor care se învață treptat cu aceasta și o percep ca fiind normală. Însușindu-și acte de violență de toate felurile (fizică, verbală și chiar sexuală), copiii le aplică în propria viață acasă, la școală, mijloace de transport în comun și în toate locurile pe care le frecventează.
Provocările școlii românești sunt din ce în ce mai mari. Din câte am văzut, cea mai mare problemă este aceea că valorile adevărate care au stat la baza societății românești nu se mai regăsesc în școală. Toate mutațiile care s-au produs în cadrul sistemului de învățământ românesc au eliminat reperele solide și au dus la creșterea gradului de incertitudine resimțit de fiecare individ în parte și de asemenea, au dus la o debusolare a întregii societăți.
Bibliografie
BERNEA, Ernest, (2011). „Îndemn la simplitate” în volumul Preludii, Editura Predania, București.
CRISTOREANU, Alina Maria, (2012). Rolul mass-media în educația religioasă a copiilor şi a tinerilor, Teză de doctorat susținută sub îndrumarea Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Gordon, Bucureşti. www.unibuc.ro/studies/index.php?path=Doctorate2013Iulie%2FCRISTOREANU+MIRICA+ALINA+MARIA+-+Rolul+mass-media+in+educatia+religioasa+a+copiilor+si+a+tinerilor/
GHIȚĂ, Alexandru Mihai, (2012) Sistemul de învățământ românesc versus sisteme de învățământ europene. Analiză comparativă, lucrare de seminar, Academia de Studii Economice – Departamentul de pregătire a personalului didactic, București. http://www.scribd.com/doc/140822902/Analiza-Comparativa-Intre-Sistemul-de-Invatamant-Romanesc-Si-Sistemele-de-Invatamant-Europene#scribd
GOLU, Pantelimon, (1971) Psihologia socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
IORGA, Nicolae, (1931). Noua direcție în învățământul românesc, „Datina Românească”, Vălenii de Munte.
ROPOTICĂ, Ina-Maria, (2009). Violența în școală, Editura Renaissance, București.