„-Bravo, A.! Eşti foarte isteaţă! spuse educatoarea. -Nu sunt isteaţă! Sunt tolomacă! răspunde fetiţa. Educatoarea ȋi explică lui A. pentru ce a lăudat-o şi ȋşi exprimă dorinţa să pocedeze ȋn acelaşi mod inteligent, ȋn situaţii asemănătoare. -Ba nu, nu sunt isteaţă! Fetiţa a ȋnceput să se revolte, ca şi cum ar fi fost jignită, nu lăudată.” (dialog la clasă ȋntre educatoare şi un preşcolar). O astfel de atitudine venită din partea unui copilaş te pune pe gânduri.
Numele A. este pur fictiv, dar reprezintă cazul unui preşcolar pe care l-am avut la grupă şi a cărui replică m-a şocat de-a dreptul. Este doar un exemplu, dar nu şi un caz izolat, deoarece lipsa stimei de sine am ȋntâlnit-o la mulţi preşcolari.
Rolul profesorului este de a modela caracterul elevului său, proces demarat ȋn perioada educaţiei timpurii, când sufletul copilului preşcolar, cât şi conştiinţa sa, sunt pure, sunt sincere şi deschise spre tot ce poate oferi mediul extern, fie el educaţional sau nu, formal sau informal. Stima de sine se formează ȋn perioada copilăriei mici şi oferă copilului, ulterior adultului, capacitatea de a se integra sănătos, atât ȋn microgrupul lui existenţial, dar şi ȋn comunitate, privit la modul general. Este crucial ca profesorul educator să gestioneze corect o astfel de situaţie, precum cea din exemplul dat, şi pe care eu o consider o reacţie impulsivă, o atitudine de criză adaptativă. Menţionez că eleva mea era nou venită de la o altă unitate, deci nu cunoştea educatoarea şi nici colegii de grupă.
Copilul ȋncearcă să corespundă cerinţelor celor pe care ȋi iubeşte şi ȋn care are ȋncredere. De aici concluzia faptului că nu poţi reprezenta un bun model de urmat pentru elev, decât dacă ȋi câştigi ȋncrederea; atunci va avea sentimentul de siguranţă. A urmat o perioadă de „conştientizare” a elevului că ceea ce poate, ceea ce este capabil să facă, ȋn limitele lui personale, este „mult”, adică este apreciat de către un adult, de o autoritate care să-i dea o valoare. Profesorul modelează caracterul elevului dacă observă şi apreciază mai ales ceea ce „deţine” elevul şi nu ceea ce nu are elevul, ȋn sensul că trebuie observată ”partea plină a paharului”.
Critica şi lamentarea sau sancţionarea nu conduc la reuşită. Ȋn schimb, aplauzele, aprecierea pozitivă, recunoştinţa, blândeţea şi răbdarea stimulează ȋncrederea, curajul şi conduc sigur spre reuşita educaţională. Preşcolarul ȋşi petrece jumătate din zi, ori chiar mai mult alături de cadrul didactic. Este o realitate şi un factor care ȋl responsabilizează pe educator. Acesta este cel care se asigură ca elevul să acumuleze amintiri pozitive. Adică profesorul este obligat moral şi profesional să se ȋngrijească de bunăstarea „copilului interior” al preşcolarului, de subconştientul lucrător al acestuia. Şi mă gândesc aici la clădirea unei atitudini echilibrate de self-esteem. Profesorul implicat pune accentul pe acele trăsături ale elevului care vor „lumina” personalitatea adultului de mâine, promotor al societăţii din care va face parte.
Copilul ȋnvaţă ȋncă de mic natura diferitelor sentimente, cu ajutorul părinţilor ȋn primul rând, apoi de la educator. Natura şi calitatea emoţiilor depinde de felul cum acestea sunt gestionate, de felul cum copilul a ȋnvăţat când trebuie să râdă sau să plângă sau care sunt limitele unei furii. Pentru aceasta este decisivă capacitatea de conştientizare a factorului şi momentului care declanşează tensiunea lăuntrică, odată cu amplificarea ritmului cardiac.
Au trecut trei săptămâni de la incidentul cu preşcolarul A. şi concluziile la care am ajuns, ca evaluare a parcursului de caz, sunt promiţătoare şi de bun augur. Acum, A. tot nu se consideră isteaţă (vreau să cred că doar nu ȋi place cum sună cuvântul), posibil să ȋl asocieze cu amintiri neplăcute. Oricum nici particularităţile de vârstă nu sunt la aşa nivel de maturizare ȋncât să ȋnţeleagă sensul clar al cuvântului. Dar sunt mulţumită că se consideră acum „deşteaptă”. Asta am vrut să obţin de la eleva mea – autoaprecierea pozitivă, care o determină să-şi finalizeze lucrările individuale, care o ajută să se concentreze mai mult timp la activităţile de grup, care să ȋi acorde un statut ȋn grupul ei de prieteni.
Feedback-ul din partea părinţilor a fost de asemenea pe măsură. Sunt mulţumiţi că fetiţa lor are o dispoziţie generală mai bună, vine cu plăcere la grădiniţă, salută puternic când intră ȋn sală, iar când pleacă acasă deja povesteşte despre câte aventuri a avut peste zi la grădiniţă.
În concluzie, vreau să cred că am pus o temelie bună la dezvoltarea personalităţii acestui copilaş. Până la urmă, o generaţie de copii cu mentalitate deschisă, sănătoasă, determină dezvoltarea unei societăţi de succes.
Bibliografie
• Baştovoi, Savatie, Lumina celuilalt, Ed.Catisa, Bucureşti, 2021.
• Beadle, Phil, Cum să predai-Strategii didactice, Editura DPH.
• Goleman, Daniel, Inteligenţa emoţională, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2017.