Lumea modernă în care trăim astăzi este determinată de o multitudine de provocări și perspective, care conduc la rândul lor sensul evoluției umane. Această eră a informației, digitalizării, impune școlii sarcina de a revizui conținuturile curriculare pentru a armoniza realitatea școlii la noile realități sociale. Astfel, schimbările sociale impun un nou curriculum, o paradigmă nouă pentru educație.
Suportul de bază al învăţării/ cunoaşterii şi educaţiei în general, în didactica disciplinilor şcolare îl constituie curriculumul şcolar. Cele două perspective ale curriculumului: curriculum – paradigmă, care se referă la teoria curriculumului şi curriculum – proiect, care reprezintă o deschidere spre reconstrucţia planului de învăţământ, a manualelor şcolare, a proiectării educaţionale, a rezolvării eficiente a procesului de predare – învăţare – evaluare, vizează în mod direct procesul educaţional.
Curriculumul şcolar trebuie să ofere acele cunoştinţe, care completând activitatea elevilor, vor asigura o imagine clară despre procesele şi metodele cunoaşterii, în special acele cunoştinţe care descoperă aspectul uman al ştiinţei. Conţinuturile din curricula sunt preponderent informative, iar asimilarea lor de către elevi se dovedeşte a fi inutilă pentru viaţă şi cariera lor profesională. Cunoştinţele trebuie puse în serviciul personalităţii care vrea să înainteze, să creeze şi să învingă, consideră M. Rădulescu [4]. Ori, un curriculum înseamnă nu doar informaţii, ci şi capacităţile intelectuale ale elevilor (priceperi, deprinderi, abilităţi cognitive) pentru a utiliza şi valoriza aceste informaţii. Dincolo de toate, conţinuturile reflectate în curriculumul școlar nu asigură continuitate între experienţa de viaţă a elevului şi cerinţele societăţii.
Cercetătorul şi expertul în educaţie K. Robinson consideră că este util să ne gândim la un curriculum în termeni de structură, conţinut, mod şi etos. Prin structură se înţelege ierarhizarea unor materii şi statutul lor de obligatorii sau opţionale. Conţinutul reprezintă conţinuturile curriculare care trebuie învăţate. Din cauza preocupării faţă de studiul academic, accentul cade, de obicei, pe teorie şi analiză în detrimentul abilităţilor practice sau vocaţionale. Prin mod se înţelege modalitatea în care interacţionează elevii cu curriculumul: dacă este bazată pe lucru în clasă sau pe proiecte, pe cel individual sau în colaborare. Majoritatea sistemelor educaţionale pun accentul pe sarcinile academice, care presupun lucru în clasă şi pe cele individuale în locul activităţilor de grup. Prin etos autorul se referă la atmosfera generală şi caracterul şcolarizării: mesajele subtile despre priorităţile şi valorile pe care le include curriculumul. Mulţi elevi cred că şcoala este plictisitoare sau stresantă, iar în rezultat au o experienţă pe care mai degrabă o îndură decât o savurează. Aşadar, ce fel de curricula ar trebui să aibă şcoala? Din perspectiva lui K. Robinson, şcoala trebuie să promoveze patru scopuri de bază: economic, cultural, social şi personal [5].
1. Scopul economic – educaţia ar trebui să le permită elevilor să devină responsabili şi independenţi din punct de vedere economic. Pentru prosperitatea economică este esenţială o forţă de muncă educată, tocmai din această cauză guvernele care ştiu aceasta, investesc mult în educaţie. Impactul tehnologiilor digitale creează noi forme de muncă. Potivit autorului provocarea nouă şi urgentă este să ofere forme de educaţie care să încurajeze tinerii să fie implicaţi în problemele economice globale legate de durabilitate şi de bunăstare a mediului, să susţină sănătatea şi reînnoirea resurselor naturale ale lumii. Pentru a-i implica pe elevi în scopul lor economic, şcoala trebuie să cultive marea diversitate de talente şi interese ale tinerilor, să ofere aceeaşi pondere ambelor sfere de studiu: academic şi vocaţional, să cultive parteneriate practice cu jucătorii de pe piaţa muncii, pentru ca tinerii să experimenteze în mod direct diferite tipuri de medii de lucru [apud. 5].
2. Scopul cultural – acesta permite elevilor să înţeleagă şi să aprecieze propriile culturi şi să respecte diversitatea celorlalţi. Existenţa unei culturi se datorează interacţiunii reciproce a mai multor elemente şi anume: credinţa, practicile legale, şabloane de lucru, mâncarea, îmbrăcămintea, practicile artistice, limba, dialectele etc. Iar pe măsură ce populaţia lumii devine mai numeroasă şi mai îmbinată, a respecta diversitatea nu este doar o alegere etică, ci şi un imperativ de ordin practic. Prin urmare, şcoala are trei priorităţi culturale: să îi ajute pe elevi să înţeleagă propriile culturi, să înţeleagă alte culturi şi să promoveze un sentiment de toleranţă culturală şi coexistentă. Pentru aceasta şcolile au nevoie de o curricula amplă şi variată, susţine K. Robinson. La rândul său autorul V. Pâslaru menţionează, că Toleranţa este o valoare general umană şi o valoare a educaţiei; este/ trebuie să fie/ poate fi una dintre cele mai importante finalităţi ale educaţiei. Şi a fi tolerant înseamnă: a conştientiza lumea ca valoare, a accepta valorile care nu te formează/ reprezintă pe tine etc. [3].
3. Scopul social – educaţia ar tebui să permită elevilor/ tinerilor să devină cetăţeni activi şi plini de compasiune. Şcolii îi revine un rol vital în cultivarea sentimentului de cetăţenie. Pentru că puterea unei societăţi democratice depinde de cetăţenii săi activi, care să se implice în activitatea comunităţilor. Această implicare şi cultivare a sentimentului de cetăţenie nu poate fi realizată prin predarea unor lecţii academice, ci prin punerea în practică în ce priveşte funcţionarea în fiecare zi a responsabilităţilor cetăţeneşti.
4. Scopul personal – educaţia ar trebui să le permită elevilor să se implice atât în lumea lor interioară, cât şi în lumea care îi înconjoară. Şcoala tradiţională este concentrată pe studiul exclusiv a lumii înconjurătoare şi mai puţină atenţie lumii interioare a copilului. În rezultat avem elevi plictisiţi, demotivaţi, stresaţi, agresivi, anxioşi, depresivi şi abandon şcolar. Având în vedere, că toţi copiii sunt indivizi unici, cu propriile talente, pasiuni, temeri, anxietăţi, aspiraţii, implicarea lor ca entităţi individuale reprezintă cheia reuşitei lor. A pune accent pe educaţia personalizată, individualizată, determină schimbări la nivel de curriculum, demers pedagogic şi evaluare. Cu alte cuvinte, transformarea culturii şcolilor.
Aceste scopuri ar trebui să se încadreze în curriculumul modernizat în termeni de competenţe şcolare. Dacă şcoala îşi propune să îi ajute pe elevi să obţină succesul în viaţă, atunci formarea competenţelor sunt indispensabile. Or, un curriculum îşi propune nu numai transmiterea unui volum de informaţie, ci valori care în diversitatea lor sunt menite să satisfacă posibilităţile şi cerinţele educaţiei pentru toţi elevii. În concepția pedagogului I. Cerghit: „societatea nu și-a definit foarte bine valorile… plutind într-un haos al definirii valorilor”. În concepția sa, „un curriculum centrat pe competențe cu accent pe latura atitudinală oferă angajamentul către formarea de valori. Societatea, știința, cultura se mișcă, însă valorile rămân”.
Frumosul, binele, adevărul, democrația, învățarea – constituie repere stabile ale dezvoltării societății, științei și culturii” [apud. 1]
Preocuparea pentru anumite discipline/ materii presupune marginalizarea sistematică a celorlalte talente şi pasiuni ale elevilor. În felul acesta mulţi tineri nu descoperă la şcoală ceea ce sunt cu adevărat capabili să facă, iar în consecinţă aceştia ar putea să eşueze în viitoarea carieră şi de ce nu, să influenţeze şi nivelul de trai. Astfel, din punctul de vedere a lui K. Robinson, un curriculum echilibrat este acela care acordă acelaşi statut şi resurse următoarelor discipline: arte, disciplinile umaniste, artelor literare, matematicii, sportului şi ştiinţei, pentru că fiecare solicită o parte majoră a inteligenţei, cunoaşterii culturale şi a dezvoltării personale. Mai mult decât atât, ar oferi un cadru pentru ceea ce toţi elevii ar trebui să înveţe în comun, echilibrul potrivit al acestor discipline le permite şcolilor să se ocupe de punctele forte şi pasiunile fiecărui elev [apud. 5]. Aprecierea lui J. Dewey faţă de optimizarea curriculumului constă în faptul că, necesitatea conceperii unor astfel de planuri şi programe de învăţământ al căror conţinut să permită ”educaţia vocaţională”: formarea şi dezvoltarea celor care învaţă în conformitate cu aptitudinile individuale, trebuinţele proprii de formare şi solicitările socioprofesionale [apud. 2].
Aşadar, scopul fundamental al educaţiei este să îi ajute pe elevi să înveţe. Iar profesorul are menirea să faciliteze învăţarea. Sistemul educaţional actual este concentrat mai mult pe învăţarea academică, deşi studiile academice sunt esenţiale şi ar trebui să facă parte din educaţia fiecărui elev, ele însă nu sunt suficiente. Pentru că, inteligenţa umană nu se referă doar la aptitudinile academice, ci şi la o gamă foarte bogată de abilităţi şi aptitudini practice. Astfel, statul trebuie să creeze bazele pentru implementarea şi dezvoltarea acestora.
Parafrazând procesul de personalizare, care există deja peste tot: aplicaţiile de pe telefoanele mobile, haine, cosmetică, pagina de Facebook etc, învăţarea personalizată/ diferenţiată se cere a fi introdusă şi valorificată în mod prioritar. Învăţarea personalizată/ individualizată/ diferenţiată îl determină pe cadrul didactic să ţină cont de spectrul bogat de aptitudini înnăscute ale elevilor şi felul în care le predă acestora. În acest caz, profesorul ar trebui să aibă flexibilitate în cadrul curriculumului la disciplina respectivă, încât să ofere oportunităţi în a descoperi interesele şi punctele forte ale fiecărui elev, pe lângă ceea ce trebuie să înveţe în comun toţi elevii. K. Robinson consideră, că personalizarea învăţării presupune următoarele:
- Recunoaşterea ideii, că inteligenţa este diversă şi are mai multe faţete;
- Stimularea elevilor să-şi urmărească propriile pasiuni şi puncte forte;
- Adaptarea curricula la ritmurile de învăţare ale elevilor;
- Evaluarea elevilor prin aşa metode, încât să le susţină progresele şi realizările [apud. 5].
În concluzie, provocările societale, impun sistemului educațional sarcina de reconfigurare a curricula, în vederea formării unei generații flexibile, adaptabilitate și receptivitate la schimbare, creativitate și curiozitate intelectuală.
Referințe bibliografice
1. Botgros I. (coord). Metodologia de optimizare a curriculumului şcolar. Monografie. Chişinău, 2015.
2. Negreţ-Dobrodor I. Teoria generală a curriculumului educaţional. Iaşi: Polirom, 2008.
3. Pâslaru V. Principiul pozitiv al educaţiei. Studii şi eseuri pedagogice. Editura „Civitas”, Chişinău 2003.
4. Rădulescu M. Pedagogia Freinet. Un demers inovator. Iaşi: Polirom, 1999.
5. Robinson K., Aronica L. Școli creative: revoluția de la bază a învățământului. București: Publica, 2015.