Povestirea este o expunere orală sub formă de naraţiune sau descriere prin intermediul căreia sunt înfăţişate fapte, evenimente şi întâmplări, fenomene ale naturii, peisaje geografice pe care elevii nu le pot cunoaşte altfel (Nicola, 2003). Scopul urmărit este acela de a asigura un cuantum de imagini intuitive şi reprezentări pe baza cărora să poată fi apoi elaborate anumite generalizări. Limbajul expresiv al profesorului suscită emoţii şi sentimente, asigurând o participare afectivă puternică din partea elevilor. Valoarea povestirii depinde de respectarea unor cerinţe generale ce se referă la alegerea temei, claritatea expunerii, asigurarea unui caracter emoţional.
Poveștile sunt unități narative (Egan, Predarea ca o poveste, 2007) în care ni se spune că într-un anumit timp şi loc s-a întâmplat ceva. Acest ceva va implica un conflict sau o anumită problemă de care se va ocupa restul poveștii pentru a-l rezolva. Povestea nu se ocupă cu nimic altceva în afara problemei enunțate la început. Totul în poveste este centrat pe această sarcină centrală. Vremea nu este incidentală, ea va afecta fie acţiunea, fie dispoziţia. „Ce s-a întâmplat apoi?” trebuie să aibă un răspuns printr-un incident sau al unei acţiuni care duce către complicaţii sau rezoluţii ale conflictului stabilit la început.
Există un ritm în poveşti. Ele stabilesc o aşteptare la început, aceasta este elaborată sau complicată pe parcursul poveştii şi este rezolvată în final. Poveştile sunt legate prin început şi sfârşit de această satisfacere a aşteptărilor stabilite la început. Un model de predare care se inspiră din puterea poveştilor va asigura ideea că stabilim un conflict sau un simţ al tensiunii dramatice la începutul lecţiilor şi unităţilor de predare. Astfel, creăm nişte aspectanţe pe care le vom satisface la final.
Pentru cei care educă, poveștile le permit acestora să realizeze două lucruri importante (Egan, Predarea ABC-ului învăţării, 2007): pot comunica informația clar şi eficient şi pot implica emoţiile elevilor în cunoştinţele ce sunt învățate. Exprimarea plină de încărcătură emoţională trebuie evitată, de regulă, în timpul orei. Un limbaj nealterat, profund inspirat din viaţa vorbitorului, în opoziţie cu un discurs riguros, academic prezintă un impact.
Provocarea de a inventa povestiri pentru toate activitățile poate fi intimidantă. Dar, cu puţină practică, devine din ce în ce mai uşor a gândi activităţi sub forma unei povestiri.
Pentru a ajuta elevii să se conecteze emoţional la conţinut, cadrele didactice trebuie să analizeze mai întâi propria implicare emoţională (Egan, Predarea ABC-ului învăţării, 2007). Uimirea şi surpriza în legătura cu ceva sunt dependente de această implicare. Orice predăm poate provoca un tip de uimire şi poate avea un posibil răspuns emoțional, ambele fiind importante în antrenarea imaginației elevilor. Prin urmare, cadrul didactic trebuie sa simtă ceea ce este deosebit şi minunat în legătură cu subiectul vizat. Trucul este de a revedea subiectul lecției prin ochii elevilor pentru declanșa la elevi uimire sau mirare.
Bibliografie
Egan, K. (2007). Predarea ABC-ului învăţării. Bucureşti : CD Press.
Egan, K. (2007). Predarea ca o poveste. Bucureşti: Disactica Press.
Nicola, I. (2003). Tratat de pedagogie şcolară. Bucureşti: Aramis.