Jocul, activitate predominantă în grădiniță

Jocul este una din activităţile umane fundamentale. El este acea activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul îşi satisface imediat, după posibilităţi, propriile dorinţe, acţionând conştient şi liber în lumea imaginară pe care şi-o creează singur (Vrăjmaș, 1999, p. 112). Jocul este divertisment, recreare şi în acelaşi timp nevoie vitală de reconstrucţie imaginară a realităţii. Copilul care se joacă construieşte lumea, o apropie, analizează şi caută să o înţeleagă.

Ed. Claparede, M. Montessori, J. Piaget, A. N. Leontiev, D. Dodge, P. Popescu-Neveanu, Ursula Şchiopu sunt doar câteva nume ale celor ce au lucrări de referinţă în domeniu. Ideea primordială a tuturor studiilor este aceea că în joc copilul învaţă, antrenează creativitatea şi depune efortul unei activităţi de muncă.

Cercetătorii au demonstrat că jocul copilului este esenţial pentru dezvoltarea personalităţii lui şi că prin joc se dezvoltă competenţele de bază.

Vârsta preşcolară este perioada imaginaţiei, fanteziei şi jocului. Jocul este considerat activitatea principală prin care copilul cunoaşte, învaţă şi îşi apropie realitatea, o transformă şi îi identifică dimensiunile valorice. Jocul copilului face posibilă învăţarea.

S-a observat demult că preşcolarul este o fiinţă deosebit de activă. Nimic nu este mai puţin propriu copilului sănătos de 3-6/7 ani, decât starea de apatie. Îmbrăcând forma jocului, activitatea este tot atât de necesară dezvoltării fizice şi psihice a copilului ca şi lumina soarelui.
Un copil sănătos, cu organismul în creştere, nu poate să nu se joace. A-l opri de la joc înseamnă a-i frâna dezvoltarea fizică şi psihică. Dezvoltarea înseamnă construirea capacităţilor, performanţelor, a face progrese, maturizare şi realizarea propriilor talente.

Prin joc didactic funcţiile senzorio-motorii şi verbale se activează şi se dezvoltă şi el nu apare ca fiind orientat spre trecut, ci spre viitor. Prin joc, viitorul este anticipat şi pregătit. Se apreciază jocul ca îndeplinind în viaţa copilului de 3-7 ani acelaşi rol ca munca în viaţa adultului. Este forma specifică în care copilul îşi asimilează munca şi se dezvoltă. „Prin joacă, copilul învaţă să se fixeze asupra unei activităţi, să se ocupe de ea din ce în ce mai mult şi să o ducă la bun sfârşit.” (Golu et. all, 2003, p. 102).

Este suficient să amintim concentrarea copilului care participă la joc, ca şi gravitatea cu care el urmăreşte respectarea unor reguli, sau lupta în care se angajează cu scopul de a câştiga, pentru a înţelege că în viaţa copilului, jocul este un fapt esenţial. Jocurile, deşi implicăfrecvent eforturi, nu obosesc sau cu greu generează un simţământ al oboselii. Copii care se joacă par a fi inepuizabili, pierd şi măsura timpului, fiind absorbiţi cu totul de joc.

Într-un fel, jocul, deşi activitate ce nu exclude dificultăţile, apare ca o formă de odihnă. Pentru că presupune activarea liberă a unor funcţiuni ce nu sunt solicitate în alte condiţii, izvorul jocului se găseşte în excesivul activism al organismului tânăr. Se pare că, cheltuirea plăcută a unor energii, restabileşte echilibrul organismului, generând stări de beatitudine. Elanul jocului se cere a fi imperios consumat. Psihologic, intervenţia unei motivaţii externe, a unor scopuri utilitare, face jocul inautentic. Singurele scopuri admisibile sunt cele educaţionale. Pentru copil jocul este resimţit numai ca interesant, atractiv, frumos.

Jocul este interpretat unilateral dacă este socotit doar o „explozie” a forţelor psihice ale copilului în creştere sau un act de imitaţie impus de modele. În realitate, între tendinţele de extrapolare ale subiectului şi modelele ce se impun prin autoritatea lor umană este o interacţiune. Imitaţia nu este decât, scurt timp, spontană. Ea devine apoi captivantă şi deliberată. Una din cele mai importante performanţe ale jocului este trecerea de la jocuri la simbol. Cu alte cuvinte, jocul mijloceşte geneza reprezentării. Un obiect dobândeşte o altă semnificaţie decât cea pe care o prezintă direct.

Prin asociere, obiectele jocului devin evocatoare. Ele semnifică ceea ce rezultă dintr-un rol. Trecerea de la jocurile dinamice sau funcţionale la cele tematice şi cu roluri este mijlocită de asimilarea concomitentă a acţiunilor şi corelaţiilor sociale, a unor statute şi roluri. În joc copii îşi modelează activ achiziţiile, am putea spune că, aici, în joc, el intră deplin în stăpânirea unor scheme de acţiune şi ripostare. Jocurile cu roluri sunt obligatorii şi colective. Acţiunile sunt coordonate între parteneri conform unor reguli prestabilite.

Copiii învaţă să-şi stăpânească tendinţele ce contrazic normele jocului, să-şi subordoneze motivele pe baza altora superioare şi devin conştienţi de propriile dorinţe. Totodată, jocul cu roluri şi reguli obligă la aprecierea altora şi la aprecierea de sine.

Normele ce reglează jocul sunt împrumutate din sfera socială, şi exersându-le, copiii le găsesc în viaţa socială. La copiii angajaţi în joc imaginarul este o convenţie, o regulă a jocului, deci o dimensiune a acestuia. După cum observă P. Janet, deşi copiii sunt sincer ataşaţi de rolurile asumate, ei nu confundă realul cu fantasticul. Dimpotrivă, în joc, copilul învaţă să le discrimineze, dar şi să le asocieze. H. Wallon afirmă că, în joc, copilul întotdeauna alternează închipuirea cu observaţia. Dacă el nu le amestecă, aşa cum pare de multe ori, nici nu le separă cu totul. Fiind absorbit, fie de închipuire, fie de observaţie, copilul niciodată nu se distrage de la una, în prezenţa celeilalte (Sion, 2003, p. 118).

Copilul practică jocul de plăcere, pentru satisfacţie. Totuşi, treptat, pe măsura complicării jocurilor, intervin şi motive indirecte, interdicţii, nesupuneri la reguli. Este ceea ce se numeşte tranziţia de la jocul pur la alte activităţi complexe cum sunt învăţarea şi munca. Nu există învăţarea decât în formă latentă pentru că efortul deja prezent nu este resimţit ca atare şi raportat la un scop util. Se poate spune că jocul poartă în sine germenii propriei depăşiri şi angajări pe alte planuri de acţiune.

„Jocul trebuie apreciat ca bază a conceperii întregii activităţi instructiv – educative în grădiniţă” (Chicișan, 2001, p. 34). În procesul de învăţământ, jocul e conceput ca mijloc de instruire şi educare a copiilor, ca procedeu metodic de realizare optimă a sarcinilor concrete pe care şi le propune procesul de învăţământ şi ca formă de organizare a activităţii de cunoaştere şi de dezvoltare a capacităţii psihofizice pe toate planurile.

Ecaterina Vrăşmaş afirmă că forma de joc pe care o folosim în grădiniţă este jocul didactic. El antrenează jocul copilului în formele lui diferite şi în funcţie de obiectivele propuse de programul educativ (Vrăjmaș, 2001, p. 123). Ceea ce caracterizează în esenţă jocul didactic este aceea că el îmbină într-un tot unitar şi armonios atât sarcini specifice jocului, cât şi sarcini şi funcţii specifice învăţării.

În literatura de specialitate, jocul didactic este desemnat ca cel mai eficient mijloc de instruire şi educare, fiind folosit pentru a forma sau consolida anumite cunoştinţe, priceperi şi deprinderi.

Prin urmare, jocul didactic are drept scop, pe de o parte instruirea copiilor într-un domeniu al cunoaşterii, iar pe de altă parte – sporirea interesului pentru activitatea respectivă prin utilizarea unor elemente distractive, caracteristice jocului, facilitează atingerea scopului formativ – educativ urmărit şi, împreună cu celelalte activităţi frontale, exercită o puternică influenţă asupra copilului în vederea pregătirii sale pentru şcoală. Pornind de la considerentul că activitatea predominantă în grădiniţă este jocul, o mare parte din obiectivele propuse de „Programa activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii” pot fi realizate prin intermediul jocului didactic. (Chichișan, 2003, p. 34).

Jocul didactic este unul din cele mai eficiente mijloace pentru dezvoltarea vorbirii şi a gândirii logice a preşcolarilor. Eficienţa jocului didactic faţă de celelalte activităţi obligatorii constă în faptul că la desfăşurarea lui participă toţi copii, ei depunând eforturi de gândire şi exprimare dar fără a conştientiza aceasta, considerând că se joacă (Damşa, Damşa, Ivănuş,  1956, p. 59).

Fiecare joc didactic trebuie să îmbine unitar momentul instructiv şi exerciţiul cu cel distractiv. O caracteristică esenţială constă în crearea unor condiţii favorabile pentru aplicarea cunoştinţelor şi exersarea priceperilor şi deprinderilor formate în contextul altor activităţi sub forma unor activităţi plăcute. Jocul didactic are laturi constitutive prin care se diferenţiază de celelalte jocuri sau forme de activitate din grădiniţă (prin conţinut, sarcină didactică, reguli, acţiune   de joc).

Se poate spune că: „Jocul este activitatea prin care copilul se dezvoltă dar acest lucru este dependent de: libera sa alegere, de motivaţia sa intrinsecă, de orientarea către proces şi de implicarea participării active” (Vrăjmaș, 2001, p. 117).

 

prof. Daniela-Iuliana Chivu

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/daniela.chivu

Articole asemănătoare