EDICT

Actul învățării a fost subiectul cercetării de către psihologi de peste un secol, dar nu foarte multe rezultate au îmbunătățit direct predarea. Progresul lent a cercetării se datorează faptului că în secolul XX psihologii erau mai preocupați cu dezvoltarea unei mari teorii generale a învățării care acoperea întregul subiect, în loc să studieze contextele în care oamenii învățau, cum ar fi școlile și universitățile.

Una dintre aceste mari teorii a fost Tehnologia predării – teaching technology – care propunea o „mașinărie”, o secvență personalizată de pași de instruire pentru fiecare elev, cu scopul de a îi testa și antrena individual, ținând pasul cu elevul (în comparație cu o fișă de lucru standardizată). Problema acestora era că nu au fost inventate pe baza aplicării cercetărilor din psihologie, ci ca transpunere analogică a unor experimente pe animale. Astfel, secvența de instruire programată rezultată era capabilă să antreneze un elev, dar numai pentru exerciții simple de memorare și asociere. Instruirea programată și alte experimente și practici similare sunt rezultatul primei mari paradigme educaționale: behaviorismul.

Behaviorismul este o teorie dezvoltată în psihologie la sfârșitul secolului XIX și pe parcursul secolului XX. Printre primii contribuitori se numără Ivan Pavlol, psiholog care a studiat un comportament de învățare numit reflex condiționat, în care un animal sau om produce un reflex ca răspuns la un anumit stimul și, peste timp, este condiționat să producă același răspuns la un alt stimul. Această condiționare stă la baza teoriei, care în aplicare caută să modeleze rezultate dorite prin formarea specifică de relații de tipul Stimul – Reflex. Behaviorismul a fost în continuare explorat de către J.B. Watson, care a continuat experimentele folosind și copii, axându-se pe creșterea copiilor.

Aplicarea sa în educație se datorează în mare parte psihologului B. F. Skinner, care a dezvoltat un nou proces de educare asociativ, numit condiționare instrumentală. Condiționarea instrumentală este un proces educativ care modelează comportamentul prin întărire cu recompense, și descurajare prin pedepse. În comparație cu condiționarea clasică care are la bază un reflex involuntar, condiționarea instrumentală utilizează stimuli externi (cum ar fi dulciuri pentru un copil) pentru a condiționa un comportament care, repetat, va fi recompensat cu respectivul stimul. Acest comportament este considerat voluntar, răspunsurile fiind sub controlul subiectului. Cele două tipuri de condiționări sunt compatibile și pot fi folosite împreună. Teoria a fost puternic criticată, deoarece nu examina procese mintale, ci se baza doar pe observații fiziologice. Observând lipsurile perspectivei behavioriste, psihologii și-au schimbat focalizarea asupra studiului minții, dezvoltând ce urma a fi cunoscut ca și știință cognitivă.

Cognitivismul este o teorie de învățare care se axează pe cum informația este primită, organizată, stocată, și amintită de minte. Mintea este văzută ca un procesor de informații, asemenea unui calculator, iar memoria este fragmentată în 3 stagii:
1. Memoria senzorială: păstrează informații senzoriale.
2. Memoria de scurtă durată (sau memoria de lucru): păstrează informația temporar pentru analiză și extrage informații de la memoria de lungă durată.
3. Memoria de lungă durată: păstrează informații pentru o durată lungă de timp, obținând informații de la memoria de scurtă durată.
Structurile mintale, numite și scheme, sunt modele de gândire sau comportament care organizează categorii de informații și relațiile dintre ele.

Teoria schemelor a fost dezvoltată de psihologul educațional R. C. Anderson, dar conceptul în sine exista încă din 1926, când a fost utilizat pentru prima oară de către Jean Piaget. Principalele idei din această teorie care pot ajuta în predate sunt:

• Schemele se dezvoltă și se schimbă când noi informații sunt însușite
• Schemele puternic înrădăcinate sunt greu de schimbat, individul preferând să trăiască cu o schemă inconsistentă decât să schimbe valori/ credințe esențiale lor
• E important să se predea cunoștințe generale și concepte generice. O proporție mare din dificultățile învățării pot fi atribuite cunoștinței generale insuficiente
• Profesorii trebuie să ajute elevii să își construiască scheme și să facă conexiuni între idei. Discuții, ilustrații, și explicații despre cum o informație se aplică sunt câteva din tehnicile folosite pentru a întări conexiuni.

În general, ideile de bază de reținut din teoria cognitivistă sunt:

• Procesul de a învăța presupune organizarea informației în modele conceptualizate.
• Predarea/ Instruirea ar trebui organizată, secvențiată, și prezentată într-o manieră care este cât mai ușor de înțeles și semnificativă elevului.
• Atenția și cunoștințele anterioare sunt importante pentru modelarea schemelor.
• Memoria are ca sprijin organizarea materialului educativ.
• Profesorii trebuie să ofere elevilor unelte pentru a îi asista în procesarea informației.

Constructivismul este încă o paradigmă educațională a cărei istorie începe cel târziu cu Piaget în 1950. Astăzi, aceasta capătă mai multe forme: individuală, socială, cognitivă, postmodernă. Toate formele se bazează pe ideea că indivizii își construiesc cunoștințele prin propriile activități, și interpretează concepte și principii în scheme pe care deja le-au dezvoltat. Predarea nu este o chestiune de transmitere, ci de implicare a elevilor în învățare activă, construindu-și cunoștințele în ceea ce privește ceea ce deja înțelege. Teoria constructivistă presupune o varietate de metode și tehnici în care elevul e pus în centrul procesului, aflându-se în contrast cu predarea clasică în care cunoștințele sunt transmise pasiv de către profesor elevului.

Responsabilitatea principală a unui profesor din perspectiva constructivistă e de a crea un mediu colaborativ de rezolvare a problemelor, unde elevii devin participanți activi în învățare. Astfel, în loc sa fie văzut ca un instructor, profesorul facilitează învățarea.

Umanismul este o paradigmă educațională care a apărut în anii ’60, concentrându-se pe libertatea, demnitatea și potențialul omului. O presupunere centrala umanismului, conform William Huitt, este că oamenii acționează cu intenție, pe bază propriilor valori. Interesele principale ale umanismului sunt studiul sinelui, motivației, și scopurilor personale. Pentru umaniști, este necesar să explorezi factorii care stau la baza comportamentelor nedorite. Oferind asistență cu problemele care cauzează comportamentele respective, aceștia consideră că și comportamentul poate fi reparat. Starea emoțională este foarte importantă, iar mediul în care învață un individ trebuie să îl ajute să se simtă pozitiv, relaxat, și confortabil.

Cel mai cunoscut psiholog care a contribuit la abordarea umanistă este Abraham Maslow. El a dezvoltat faimoasa ierarhie a nevoilor, care e pusă sub aspectul unei piramide, și teoretizează faptul că pentru a îți îndeplini orice nevoie cu adevărat, e necesar ca cele inferioare în ierarhie să fie și ele îndeplinite. Nivelele ierarhiei, în ordine ascendentă, sunt:

1. Nevoi fiziologice: apă, mâncare, adăpost, haine.
2. Securitate: să nu ne aflăm sub pericol din partea familiei, străinilor, sau a mediului.
3. Apartenență și iubire: apartenența la familie, grup de prieteni, comunitate; iubire platonică și iubire romantică.
4. Stimă și respect: nevoia stimei de sine și nevoia de a fi respectat de alții.
5. Autoîmplinire: nevoia de a deveni mai bun, de a îți urmări pasiunile și interesele.

Evident, aceste nevoi nu pot fi împlinite de educator în clasă, dar el este capabil să ajute cu câteva dintre ele. Spre exemplu, o clasă de elevi condusă democratic, în care fiecare elev e încurajat să participe și să contribuie la decorarea clasei, poate ajuta elevii cu sentimentul de apartenență. De asemenea, elevii pot fi ajutați cu stima de sine prin felicitări când reușesc să îndeplinească sarcini. Dezavantajele găsite în utilizarea acestei ierarhii sunt că, în primul rând, este liniară și nu ia în cont excepțiile și, în al doilea rând, ea a fost dezvoltată într-un mod neștiințific și deci, astfel, nu oferă vreo siguranță din punct de vedere statistic.

Teoria de învățare transformativă este ultima pe care o voi descrie și această se axează în special pe educația adulților. Jack Mezirow era un sociolog american care a dezvoltat această teorie începând din 1978, când studia femei adulte care ofereau o nouă șansă educației superioară. Prin cercetarea inițială și studiu ulterior, a concluzionat că indivizii nu aplică tehnici vechi pentru situații noi de învățare; în schimb, ei găsesc nevoia de a aplica perspective noi cu scopul de a înțelege noile cunoștințe care cer o asemenea schimbare. Învătarea transformativă nu poate fi garantată; profesorii pot oferi doar o oportunitate ca aceasta să aibă loc. Asta înseamnă ca educatorii să-și încurajeze studenții să fie sceptici în privirea propriilor lor interpretări, credințe, obiceiuri, și perspective. Educatorii trebuie să ofere studenților oportunități să participe eficient în discuții. Scopul dialogului e de a identifica logica din spatele interpretărilor prin examinarea argumentelor, dovezilor, și perspectivelor alternative.

După cum observăm, fiecare paradigmă educațională are o perspectivă diferită asupra procesului educațional și asupra rolurilor educatorului și elevului. Aceste paradigme se schimbă constant, evoluând cu noile dovezi aduse de cercetători. Rezumând, putem observa pe scurt rolul fiecăreia:

• Behaviorism – Cetățenie: învățarea este un proces observabil și controlabil prin condiționare; scopul educației este de a modela comportamente dorite pentru a pregăti elevi să se comporte ca membri valoroși a societății.
• Cognitivism – Expertiză: învățarea este procesată de structurile creierului și profesorii o facilitează prin analiza și utilizarea respectivelor structuri; prin încercarea de a explora când și de ce anumite comportamente sunt sau nu potrivite, elevii sunt îndrumați să devină experți care răspund cu flexibilitate la situațiile cu care se întâlnesc.
• Constructivism – Expertiză, Interlocuțiune: cunoștințele nu mai sunt ceva extern elevilor, ci ei le dobândesc construind peste cunoștințele deja existente, cu scopul de a rezolva probleme noi; aceste cunoștințe, din perspectivă socială, nu pot fi separate de mediul social în care sunt formate; învățarea se face prin participare activă și muncă colaborativă.
• Umanism – Autoactualizare: învățarea este rezultatul obiectivelor personale ale elevului; controlul elevului asupra educației este de prioritate, și nevoile lor trebuie satisfăcute pentru a facilitate un mediu cât mai încurajator pentru ca elevii să aibă voința și resursele necesare pentru a învăța și a deveni ce își doresc ei să devină.
• Transformare – Schimbare: învățarea e văzută ca o schimbare în perspectivă care provoacă constant presupunerile și obiceiurile individuale și culturale; elevul trebuie încurajat să vadă lumea printr-o lentilă din ce în ce mai etică, pentru a provoca și schimba prezentul status quo, devenind agenți ai schimbării către o societate mai echitabilă.