Conform celor mai recente studii în domeniu (Self Determination Theory, autori Deci și Ryan), toți oamenii au trei nevoi psihologice de bază: autonomia, competența și relaționarea. Aceste nevoi sunt aspecte esențiale pentru creșterea și dezvoltarea unei persoane. În ce măsură ținem cont de aceste nevoi ale elevilor în procesul educațional?
Pentru a avea răspunsul la aceasta întrebare, vă invit să înțelegem mai bine ce reprezintă fiecare din aceste trei nevoi psihologice de bază și ce fel de acțiuni pot sprijini satisfacerea acestora.
Autonomia este nevoia noastra de percepe că avem de ales, de a recunoaste și de a simți sentimentul de libertate în interiorul limitelor, de a ne exprima voința personală (“eu să fiu sursa acțiunilor mele”). Când această nevoie nu este îndeplinită, experimentăm presiune și deseori conflict, simțim că suntem constânși, că trebuie sa acționăm într-o direcție pe care nu o dorim.
Autonomia se manifestă din primele luni de viată și ea se dezvoltă pe măsura trecerii timpului. Nevoia elevilor de autonomie (sau de control) trebuie respectată și folosită în procesul de învățare. Profesorul are rolul de a-l stimula pe elev să-și asume rolul în procesul de învățare, să-și asume obiective și să definească și monitorizeze un plan de acțiune (nu să fie doar un receptor, eventual nemulțumit de școală și de profesori). Să-l implice în procesul de învățare, prin oferirea de opțiuni – de exemplu în co-definirea unei activități practice. Să-l invite să-și exprime punctul de vedere, să ofere un feedback, să contribuie, să se implice în îmbunătățirea diverselor aspecte din viața școlii. Să găsească ocazii pentru a-l invita pe elev să-și asume responsabilitatea pentru aspecte care au legătură cu școala (ex. să scrie în gazeta școlii).
Dacă mereu profesorul este “autoritatea”, elevul își va pierde interesul și dorința de a contribui, va deveni pasiv și dornic să se implice în altă parte, unde simte că vocea lui contează și este ascultată. De asemenea, dacă se folosește doar presiunea (“trebuie să înveți pentru că altfel vei lua notă mică”), rezultatele nu vor fi extraordinare. Ca opțiuni, adresarea de întrebări ajută mai mult decât adresarea de comenzi sau ordine.
Relaționarea (sau conectarea) este nevoia de a avea grijă de alții și de a simți că și altora le pasă de noi, de a simți că suntem conectați cu ceilalți fără să urmărim ceva anume, dar si de a contribui la ceva mai important decât noi înșine. Când această nevoie nu este îndeplinită, experimentăm un sentiment de singurătate, excludere, alienare socială.
Dacă reflectăm la trecutul nostru, cred ca fiecare dintre noi ne putem aduce aminte de o persoană care a contat în parcursul nostru personal și profesional, care ne-a fost aproape și ne-a încurajat să mergem înainte pe drumul nostru. Un elev are nevoie de astfel de persoane, de “mentori” pe care să îi simtă aproape și care să le ofere perspective și încurajări, care să consolideze încrederea în forțele proprii.
Un profesor poate crea cadrul prin care elevii să învețe să relaționeze la un nivel mai profund și între ei, prin exerciții de comunicare sau de cunoaștere în clasă, prin organizarea de activități care sa ofere ocazia elevilor să formeze sau consolideze legături personale între ei. Deși social media ne oferă aparența că suntem conectați, de foarte multe ori acest lucru este doar o aparență și tinerii au o nevoie profundă nesatisfăcută de conectare.
Putem face progrese atunci când simțim că celuilalt îi pasă de tine, de progresele pe care le faci și că este acolo să te asculte cu adevărat.
Oamenii simt opusul conectării atunci când calitatea atenției nu este foarte ridicată sau în momentul în care nu dai atenție modului în care celălalt se simte, emoțiilor pe care acesta le trăiește. Profesorul poate folosi ascultarea si empatia pentru a crea relații de calitate cu elevii săi.
Pe lângă aceste aspecte inter-umane, nevoia de relaționare se referă și la un scop mai înalt, de a fi în sprijinul unui scop mai înalt, de a contribui, de a ajuta. Aici profesorul poate identifica împreună cu elevii aspecte care îi preocupă în comunitatea lor și să facă demersuri în acest sens. De exemplu activități de voluntariat pentru igienizarea unui parc, educarea sau sprijinirea unor copii mai mici (peer-support), sprijinirea unor comunități defavorizate, comunicarea cu bătrâni care sunt singuri etc.
Competența este nevoia noastră de a ne simți capabili de a adresa oportunitățile si provocările zilnice, nevoia noastră de a crește și a ne dezvolta, de a exprima și stăpâni abilitățile pe măsura trecerii timpului. Când această nevoie nu este îndeplinită, avem senzația de ineficiență, de eșec sau incapacitate.
Elevii vin la școală pentru a-și dezvolta competența, însă de multe ori acest lucru nu se întâmplă, din diverse motive. Poate elevul nu are motivația potrivită pentru a face acest efort sau a intrat într-o zonă de dezamăgire ori dezinteres, poate relaționarea cu profesorul nu este una de calitate (vezi punctul 2), poate există un istoric de feedback constant negativ (nu au fost încurajate progresele) sau alte motive care țin de contextul familial.
Aici rolul profesorului este de a încuraja progresul și a evidenția succesele si capabilitățile personale, unicitatea personală a elevului. Profesorul poate facilita conversații prin care elevul să învețe nu doar cunoștințe și informații noi, cât și lucruri despre el/ ea: puncte forte, abilități, valori, tipare de gândire etc. De asemenea, greșeala poate fi folosită ca un element esențial în procesul de învățare, mai degrabă decât să fie imediat sancționată sau criticată.
Un profesor nu poate să forțeze procesul de creștere sau învățare asupra unei alte persoane. Însă poate facilita un cadru care să încurajeze sentimentul de competență prin întrebări precum “Ce ai învățat din această experiență?”, “Cum simți ca te-ai dezvoltat?”, nu doar “Ce notă ai obținut azi?” sau “La ce rezultat ai ajuns?”.
În procesul educațional profesorul are un rol critic în a înțelege aceste nevoi, a le recunoaște la elevi și în a construi un mediu prin care aceste nevoi să fie hrănite. Cu atât mai mult cu cât aceste nevoi funcționează daca sunt satisfăcute simultan (ele se influențează una pe alta) și dacă sunt împlinite într-un mod consecvent, zilnic. De asemenea, profesorul poate colabora cu părinții pentru a-i îndruma și pe aceștia cum să ofere copiilor lor ocazii prin care nevoile de autonomie, relaționare și competență să fie satisfăcute.
Bibliografie
1. Self Determination Theory – selfdeterminationtheory.org/application-basic-psychological-needs/
2. Cremene, Urania – Cele 3 nevoi psihologice de bază ale copiilor și 18 tehnici antidot care reduc stresul parintilor, All About Parenting, 2019
3. Fowler, Susan – Noua Știință a Motivării, Cum să conduci, să energizezi și să implici prin metoda Motivației Optime – Editura Publica, 2016