EDICT

Mulţi cercetători au remarcat importanța unui învățământ mai mult formativ. Implicit, stocarea de informaţii trebuie să nu fie un scop în sine, cât un mijloc de dezvoltare a aptitudinilor intelectuale, a inteligenţei, a creativităţii. Aşa că abordarea acestei probleme este importantă tocmai din această perspectivă. Acest studiu arată că dezvoltarea potenţialului creativ al elevilor, prin optimizarea procesului instructiv-educativ poate să stea la îndemâna fiecărui cadru didactic pentru că „cercetarea unei probleme constă în analiza surselor ei potenţiale, a factorilor stimulatori sau inhibitori, a căilor de soluționare”, după cum precizează Lazăr Vlăsceanu.

Studiul îşi propune să evalueze, sa stimuleze şi să valorifice   unele posibilităţi de dezvoltare a predispoziţiilor creative ale şcolarului mic – fie că sunt forme de organizare a procesului didactic, fie că sunt metode activ-participative şi mijloace noi de învăţământ, fie că sunt sarcini din manualele şcolare sau exerciţii de antrenament creativ propuse de învăţător – în vederea asigurării unor randamente şcolare sporite şi pentru autoinstruire permanentă.

Studiul experimental a vizat următoarele obiective:

• depistarea prezenţei şi nivelului potenţialului creator în calitatea lui de substrat bazal pentru activitatea de învăţare, demonstrarea faptului că acţionând asupra potenţialului creativ, evidenţiat anterior, printr-un program de antrenament creativ se poate asigura dezvoltarea lui;
• evidenţierea rolului învăţării creative în direcţia creativităţii şi în dezvoltarea ulterioară a personalităţii elevilor.

Prima ipoteză  este că gândirea creativă poate fi stimulată printr-un program de antrenament creativ, cu alte cuvinte, dacă la toate lecţiile se vor folosi intensiv anumite exerciţii de antrenament creativ (învăţarea creativă) se va putea realiza stimularea şi dezvoltarea potenţialului creativ al şcolarilor mici. Ipotezele particulare nuanțează ipoteza principală:

• eficienţa stimulării creativităţii poate creşte dacă este concepută şi abordată practic ca funcţie a întregii personalităţi a copilului;
• dascălul poate contribui hotărâtor la dezvoltarea potenţialului creativ al copilului, dacă va diversifica şi diferenţia adecvat conţinutul şi metodologia activităţilor didactice în raport cu receptivitatea optimă a elevilor faţă de aceste activităţi;
• jocul şi activităţile de învăţare trebuie să constituie activităţile dominante în care se pot manifesta şi educa disponibilităţile creatoare ale copilului.

Grupul investigat cuprinde un număr de 40 de elevi, fete şi băieţi cu vârste între 9 -10 ani, reprezentând două clase de nivel de la Şcoala Gimnazială Tg Trotuş, unde îmi desfăşor activitatea. Grupul experimental (G.E.) este clasa a IV- a A, cu un efectiv de 20 de elevi, condusă de mine de 3 ani. Grupul martor (de control(G.C.)) este clasa a IV-a B, cu un efectiv de 20 de elevi.

Pentru a verifica aceste ipoteze, am folosit următoarele metode şi instrumente de evaluare psihodiagnostică: metoda observaţiei –  finalizată cu fişa de observaţie curentă completată pe tot parcursul cercetării, metoda analizei produselor activităţii,  şi Testele Torrance de gândire creativă, Forma figurală A şi Forma verbală B.

Din rezultatele experimentului se poate observa că variabila independentă (programul de antrenament creativ) influențează variabila dependentă (gândirea creativă), ceea ce înseamnă că ipoteza formulată la începutul studiului experimental, cum că „gândirea creativă poate fi stimulată printr-un program de antrenament creativ” se confirmă.

Am realizat  profiluri individuale pentru 2 copii cu nivele diferite ale potenţialului creativ, din fiecare eşantion. Privind curbele evoluţiei individuale, am constatat un fenomen de ordin general: subiecţii cu potenţial creator ridicat şi mediu au un ritm puternic, rapid şi îndeosebi constant de dezvoltare, în timp ce elevii cu premise slabe evoluează din punctul de vedere al originalităţii foarte lent, uneori deloc.

Trei însuşiri par a se releva în producţia majorităţii elevilor din grupul experimental: complexitatea realizărilor, varietatea lor (raportate atât la grup cât şi la individ) şi ineditul, cu amprentele sale personale, indici specifici şi totodată hotărâtori pentru producţia creatoare.

Realizările au crescut datorită nu numai exerciţiilor de antrenament cu efect creator, ci şi a schimbării modului de abordare a procesului de învăţământ, care s-a axat pe învăţarea creativă cât şi datorită orientării afectiv-motivaţionale a şcolarilor. Deosebit de semnificative au fost sensibilitatea faţă de întrebări şi sarcini noi, atitudinea pozitivă, entuziastă a şcolarilor faţă de activităţile care reclamau efort personal, concentrare şi strădanii intense. Această atitudine au manifestat-o şi elevii slabi la învăţătură care au obţinut punctaje mari la testele propuse (cercetările au demonstrat că randamentul şcolar nu reflectă fidel nivelul creativităţii elevului).

Se constată schimbări diferite în cadrul a trei indicatori: fluenţă, flexibilitate şi originalitate, o dinamică mai lentă şi cu fluctuaţii mai frecvente la fluenţă şi flexibilitate, o evoluţie mai sigură a originalităţii. Ultimul indicator se dovedeşte mai sensibil la antrenament.

Valorile medii ale performanţelor finale, la grupul de control rămân aceleaşi (la originalitate) sau cresc uşor. Fluenţa a crescut la ambele grupuri, ceea ce înseamnă că şcolarii mici elaborează cu uşurinţă variante numeroase de răspuns – sub formă de titluri, asociaţii, idei, compoziţii însă aceste variante nu reprezintă de fiecare dată categorii noi de răspuns, soluţii unice, ingenioase. Rolul antrenamentului este evident la indicatorii: flexibilitate şi originalitate, unde grupul experimental a înregistrat creşteri semnificative  la originalitate.

Consider că originalitatea s-a dezvoltat nu atât datorită exerciţiilor propuse, ci datorită modalităţilor de lucru interactive, a climatului creativ din clasă şi atitudinii de încurajare a învăţătorului. Dacă şcolarii au constatat că îşi pot exprima şi cele mai năstruşnice idei fără ca, colegii şi învăţătorul să-i descurajeze, atunci ei şi-au dat frâu liber imaginaţiei şi au căutat să îmbine datele experienţei anterioare cât mai original.

Ambele eşantioane îşi cresc în final performanţele. Progresul este mai evident la eşantionul experimental deşi acesta porneşte de la un indice al potenţialului creativ aproape asemănător cu cel al eşantionului de control. Fenomenul pledează pentru ideea „mascării” potenţialului, a suspendării sale prin nesolicitare corespunzătoare şi a reactivării sale prin sarcini care antrenează abilităţi operaţionale, nespecifice ale gândirii.

Aşadar, programul de antrenament creativ, învăţarea creativă utilizate în cadrul lecţiilor şi în cadrul şedinţelor speciale au eficienţă şi la vârsta şcolară mică, nu are loc „declinul imaginaţiei”, „dispariţia creativităţii” sau plafonarea ei, după cum susţin unii cercetători. Dacă procesul instructiv-educativ se desfăşoară după principiile gândirii divergente, imaginaţia creatoare nu „intră în umbră”, nu stagnează

Statisticile şi exemplele oferite au confirmat că este necesar ca nivelul predispoziţiilor creative să fie stabilit pentru fiecare elev în parte pentru a se realiza astfel o învăţare personalizată, că prin exerciţii speciale de antrenament se poate asigura dezvoltarea lui şi că învăţarea creativă se dovedeşte a fi forma cea mai potrivită pentru stimularea gândirii creative. Ipoteza  propusă s-a confirmat – folosind programul de antrenament creativ în lecţii, am reuşit să dezvolt gândirea creativă a şcolarilor mici. Datele rezultate din studiul organizării antrenamentului creativ conduc la unele concluzii, întrevăzute deja pe parcursul cercetării:

• Antrenamentul de tip creativ determină o creştere semnificativă a potenţialului creativ, indiferent de nivelul de la care se porneşte; în cazul elevilor cu potenţial creativ slab se impune o diversificare şi o durată mai mare a antrenamentului.
• Antrenamentul schimbă raportul „pasiv” – „manifest” în cadrul potenţialului creativ, determinând activizarea instrumentelor operaționale nespecifice ale gândirii şi imaginației.
• În lipsa antrenamentului şi a climatului creativ asociat acestuia, creativitatea şcolarilor evoluează lent sau stagnează, deşi procesul instructiv-educativ influențează pozitiv volumul de cunoștințe.

În fine, prin acest studiu am arătat cât de important e ca învăţătorii şi profesorii să fie iniţiaţi în:

• utilizarea unor instrumente de diagnosticare a nivelului creativităţii  şcolarilor cu care lucrează pentru că notele şcolare nu reflectă fidel nivelul creativ al acestora;
• utilizarea metodelor de cultivare a imaginaţiei creatoare (a creativităţii în general) în cadrul procesului de învăţământ şi a unor activităţi extracurriculare – a metodelor moderne de învăţământ (conversaţia euristică, problematizarea) şi a metodelor speciale (brainstormingul, sinectica, teste de potenţial creativ utilizate ca exerciţii, o serie de alte tehnici speciale de descătuşare a originalităţii);
• valorificarea în sistemul activităţilor instructiv-educative a condiţiilor şi principiilor învăţării de tip creativ;
• urmărirea evoluţiei potenţialului creativ la elevi şi direcţionarea celor cu aptitudini creatoare pentru diferite domenii ale artei spre cercuri de literatură, de matematică, de pictură, de muzică, tehnice şi şcoli speciale.

Bibliografie
Roco, M. (2004). Creativitate  si  inteligenţă  emoţională. Iași: Editura  Polirom.
Stoica-Constantin, A., Caluschi, M. (1989). Ghid practic de evaluare a creativităţii. Iași: Universitatea „Al. I. Cuza”.