Femeii îi revine rolul important de creştere şi educare a copiilor, rol pe care aceasta are datoria sfântă de a-l duce la îndeplinire. Din punct de vedere religios, necesitatea educaţiei rezultă din faptul că omul nu a fost creat perfect, ci perfectibil, cu misiunea de a lucra constant în vederea perfecţionării lui.
Dumnezeu le-a rezervat femeilor unul din rolurile cele mai importante, ca prin mijlocirea lor să se perpetueze neamul omenesc. Lor le-a rezervat Dumnezeu rolul sublim de a fi mame, împodobite în haina smereniei şi cu virtuţile credinţei, a dragostei şi a sfinţeniei ( I Tim. 2, 15), prin aceea că ele se fac demne nu numai de iubirea şi preţuirea soţilor lor, ci îşi asigură în acelaşi timp şi mântuirea. Menirea esenţială a femeii creştine este aceea de a fi mamă şi educatoare a copiilor. Această primă şi nobilă misiune pe care o are femeia se impune în primul rând prin calităţile naturale sădite de Dumnezeu în fiinţa sa. Fiziologic şi psihologic, femeia este menită pentru maternitate.
Dar dacă femeia are obligaţia naturală de a hrănii pe copil cu însăşi carnea şi sângele ei, ea are în aceeaşi măsură şi datoria de a purta de grijă de educaţia lui, întrucât în trupul său, ea poartă nu numai trupul, ci şi sufletul copilului. Ea este prin excelenţă educatoarea copilului şi apostolul familiei. Ea este prima fiinţă pe care o cunoaşte copilul; acesta aşteaptă de la ea nu numai hrană, ci şi povaţă. Mama creştină are menirea de a-l purta pe copil în stare de curăţenie şi de a-l face să sporească în harul sfinţeniei creştine. Copilul trebuie crescut în Dumnezeu, căci deşi în ordinea naturală aparţine părinţilor săi, totuşi în ordinea supranaturală aparţine lui Dumnezeu.
Cine nesocoteşte această datorie nu neglijează numai bunele raporturi faţă de copii, ci săvârşeşte o mare nedreptate şi faţă de ei şi faţă de societate. De aceea, Sfânta Scriptură dezaprobă şi condamnă pe asemenea părinţi: „Ruşine tatălui este fiul neînvăţat; iar fiica prin scădere s-a născut” (Sirah 22,3).
Cu privire la persoana educatorului care realizează educaţia religioasă, puritatea sufletească este fundamentală pentru a face să se nască o legătură naturală cu sufletul copilului, aceasta fiind o magie care poate intimida pe diavoli; ea transformă pe cei din jur prin simplul fapt că este puritate şi că este inconvertibilă în altceva.
Educaţia reprezintă, în concepţia lui Ioan Hrisostomul, problema capitală a omului, din lipsa de educaţie decurgând toate relele posibile. Un copil lipsit de educaţie este considerat a fi un duşman şi vrăjmaş al tuturora, al lui Dumnezeu, al naturii, al legilor sociale. Găseşte de cuviinţă că începutul educaţiei se cere a fi realizat încă de la cea mai fragedă vârstă, atunci când sufletul este modelat, precum o pastă care ia orice formă îi dai.
A educa – ne sugerează Sfântul Ioan Gură de Aur –înseamnă a purta grijă de copii, şi de tineri în ceea ce priveşte curăţenia sufletească şi buna-cuviinţă, a-l creşte pe copil moral, om drept, a-l creşte în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui.
Educaţia este asemenea unei arte; artă mai mare decât educaţia nu există, pentru că dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare. Într-un cuvânt, educaţia copiilor este temelia, instrucţia şi orânduirea lumii întregi, de ea depinzând întreaga existenţă. Motivaţia educaţiei derivă şi dintr-o raţiune dictată de psihologia vârstei, întrucât copilul este lipsit de experienţă şi este înclinat funciarmente spre mânie şi comiterea răului, iar tânărul este asemenea unui cal neîmblânzit şi a unei fiare sălbatice. Sarcina principală în realizarea educaţiei în familie îi revine femeii, care este mai aproape de copil şi stă mai mult în preajma lui.
Educaţia şi instrucţia creştină din familie sunt decisive pentru copii şi tineri. Această educaţie se face fie direct, fie indirect, prin experienţa postului, a rugăciunilor comune, prin pregătirea copiilor pentru Cuminecătură, prin participarea la marile evenimente familiale, dar mai ales prin relaţiile personale dintre părinţi şi copiii, nu numai acasă ci şi în afară. S-ar spune că părinţii sunt cei mai mari misionari pe care i-a avut vreodată Biserica, deoarece prin ei se face îmbisericirea copiilor şi tot prin ei aceştia sunt trimişi în lume şi o aducere a lumii în Biserică.
Apostolul Pavel ridică demnitatea femeii la egalitate cu bărbatul, chiar prin porunca ce o dă bărbaţilor de a-şi iubi soţiile lor, precum şi Hristos şi-a iubit Biserica şi s-a jertfit pentru ea. El trage astfel concluzia firească asupra datoriei pe care o au bărbaţii faţă de soţiile lor zicând: „Aşadar, datori sunt bărbaţii să-şi iubească femeile lor, cum îşi iubesc trupurile lor. Cel ce iubeşte femeia sa, pe sine se iubeşte. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci-l hrăneşte şi-l încălzeşte pe el, precum şi Hristos Biserica” (Efes 5,28-29). Când Apostolul a pretins bărbaţilor să aibă o astfel de comportare faţă de soţiile lor, el a obligat mai întâi pe femeie să se arate demnă de soţul său prin virtuţile sale şi întreaga comportare să merite dragostea şi preţuirea soţului său. Pentru aceea, el cerea femeilor să fie supuse soţilor (Efes.5,22), şi „să-şi iubească bărbaţii”; „să fie înfrânate, curate, gospodine bune, plecate bărbaţilor”(Tit 2, 4-5). Apostolul le mai cere femeilor să nu fie vanitoase, râvnind după podoabe exterioare, „împodobindu-se, sau cu haine scumpe” pentru a plăcea bărbaţilor; ci să se îmbrace cuviincios, „împodobindu-se cu haine bune precum se cuvine unor femei care s-au dăruit evlaviei” (I Tim 2,9-10).
Având un spirit pătrunzător, un gust deosebit pentru ordine, curăţenie şi frumos şi un remarcabil tact de a pătrunde cele mai mici amănunte, fiind împodobită cu cele mai afectuoase sentimente, femeia devine în chip firesc centrul şi sufletul familiei, atunci când se consacră căminului şi copiilor ei. În concepţia creştină, graţie femeii, familia cucereşte un fel de personalitate colectivă, ale cărei interese sunt atât de unite, încât ele ajung să se confunde. Îndeplinindu-şi rolul ei de mamă şi de soţie, este evident că femeia îndeplineşte o funcţie socială. Ea îndeplineşte chiar prima şi cea mai importantă dintre funcţiile sociale, pentru că valoarea şi prosperitatea societăţii depind de organizarea ei şi de mortalitatea familiei.
Femeia creştină nu este însă condamnată să rămână închisă în casă, în felul femeii musulmane, căreia legea islamică îi îngrădeşte orizonturile vieţii sociale. Dimpotrivă, învăţătura creştină îndreptăţeşte pe femeie să-şi desfăşoare activitatea ei în afară de casă şi să ia parte la toate manifestările publice. Potrivit acestei atitudini, femeia creştină ia parte activă la viaţa economică, politică, socială, ştiinţifică, artistică, literară, alături de bărbat cu acelaşi titlu şi cu aceleaşi drepturi ca el.
În actualitate, creştinismul ortodox sprijină aspiraţiile nobile ale femeii şi binecuvintează eforturile ei din domeniul vieţii sociale, ţinând seama de faptul că adevărata pasiune a femeii este viaţa care palpită şi freamătă, iar scopul căreia ea s-a consacrat cu cea mai mare ardoare este acela de a spori bucuriile şi de a uşura durerile. Învăţătura creştină, revelată de Mântuitorul şi purtând pecetea harului divin, oferă o justă rezolvare a problemei femeii. În lumina acestor învăţături, femeia este îndreptăţită în mod egal cu bărbatul, la aceleaşi condiţii demne de existenţă în viaţa pământească, iar în viaţa viitoare este îndreptăţită şi chemată la aceeaşi mântuire. Creştinismul priveşte deci pe femeie, ca şi pe bărbat, într-o dublă perspectivă: a vieţii pământeşti şi a vieţii cereşti.
Bibliografie
1. Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.
2. Corniţescu Emilian, „Raporturile între părinţi şi copii după cărţile didactice după Vechiul Testament „în ST., nr. 1-2/1969.
3. Prof. univ. dr. Mihăiţă Nifon „Misiologie creştină”, Ediţia a II- a revizuită, Editura ASA, Bucureşti, 2005.
4. Ford David, „Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur”, Bucureşri, 2004.
5. Sofron Vlad, „Principii misionare şi sociale în epistolele Sf. Apostol Pavel”, în ST., nr. 5-6/1955.