Maica Domnului, „Mijlocitoarea”

Religia, în definiția cea mai simplă, este „legătura omului cu Dumnezeu, Tatăl, Fiul si Sfântul Duh”. Deci profesorul de religie descoperă elevului legătura pe care trebuie să o stabilească cu Dumnezeu. Dar pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul cel Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acele L-a făcut cunoscut (Ioan 1,18). deci Tatăl nu poate fi cunoscut decât prin Fiul, Care „este calea” (Ioan 14,6). El este Învățătorul. De aceea ne spune: „Nici învățători să nu vă numiți, că învățătorul vostru este unul Hristos” (Mt. 23, 10).

Profesorul de religie trebuie să aibă conștiința clara ca in primul rând Hristos, este Învățătorul, prin participare este si el numit numit învăţător, după cum am spus; trebuie sa aibă conştiinţa ca aşa cum in mântuire harul este principal, fară ca prin aceasta libertatea sa se micşoreze, ci din contra tocmai astfel creste , aşa si in activitatea învăţătorească.

Profesorul de religie trebuie sa fie un creştin ortodox, aceasta fiind credinţa majoritara in şcolile noastre. Trebuie deci sa aibă botezul creştin ortodox, care ii da harul curăţitor, de iertare, aşadar de vindecare, de pe urma păcatului strămoşesc si a celorlalte păcate. Apoi trebuie sa aibă harul mirungerii, care îi dă tăria sa dezvolte capacităţile pe care le are, in cazul nostru spre a fi un profesor de religie. Prima calitate a profesorului de religie si pe care trebuie sa o aibă tot timpul in vedere si la formarea elevilor, este o minte curata.

Profesorul de religie, pentru a avea o minte curată, trebuie in primul rând sa aibă o bogată cultură de spiritualitate ortodoxă pe care să o și pună în practică, cultura scoasă în primul rând din Sfânta Scriptura si Sfânta Tradiţie. Trebuie de asemenea să aibă un duhovnic bun, care sa-l călăuzească pe calea curăţirii si menţinerii curăţeniei, ceea ce nu exclude necesitatea proprie-i culturi de spiritualitate ortodoxa. Pentru el ca profesor de religie, care are pe mana formarea duhovniceasca a copiilor, nu putem admite lipsa unei culturi de formare duhovniceasca.

Copiii sunt curați si de cele mai multe ori ne curata pe noi, dar ei trebuiesc ajutaţi să-și mențină aceasta curăţenie. Asupra elevilor, direcţia principala in care îşi îndreaptă acţiunea profesorului de religie este modelarea, formarea unei atmosfere duhovniceşti in clasa, stabilirea unei armonii psihosomatice prin prezenta sa, ca model viu in mijlocul copiilor. Cuprinşi in aceasta atmosfera curata, in care mintea tronează ca împărat in trup, copiii trebuie sa primească „materie ca hrana” pentru persoana lor, care are ca principiu mişcarea, dinamismul.

Ca sa poată prezenta aceasta materie, profesorul de religie, pe lângă cunoaşterea spiritualităţii ortodoxe, trebuie sa cunoască doctrina ortodoxa, Sfânta Scriptura care este o adevărată hrana pentru o minte curată („Cuvintele Mele sunt duh si viata”- Ioan. 6,3); Sfânta Tradiţie, istoria bisericească – atât a Bisericii Ortodoxe Romane, cât și cea universală.

Trebuie de asemenea sa înzestrăm sufletul cu cunoştinţe privitoare la Biserica: cum a fost ocrotita de la început pana in zilele noastre, ceea ce a avut de indurat. Istoria bisericeasca prezintă pagini care pot înflăcăra minţile copiilor spre dragoste de Biserica noastră, inspirându-le dorinţa ca ea sa fie si acum, după atâţia ani de opresiune, iarăşi la fel de înfloritoare ca in vremea marilor mitropoliţi Varlaam, Dosoftei, Sfântul Antim Ivireanul si a marilor domnitori: Sfântul Constantin Brâncoveanu, Sfântul Ştefan cel Mere si Sfânt. Nu pot fi prezentate toate momentele înălţătoare care pot fi prezentate copiilor. Dar nu putem trece peste vieţile sfinţilor, care au contribuit de-a lungul veacurilor, hrana sufleteasca a credincioşilor noştri, de la copii pana la cel mai în vârsta. Un copil care se pasionează de vieţile sfinţilor, chiar daca nu ajunge la nivelul sfinţilor, va fi oricum un bun creştin.

În activitatea de conducere a Bisericii, activitatea împărățească, laicii sunt chemaţi nu numai sa propună, nu numai sa-si dea cu părerea despre deciziile ierarhiei, dar ei înşişi fac parte alături de ierarhie din unele organe bisericeşti, având drept de vot, pana si in alegerile de episcop, mitropolit, patriarh. Toate acestea fac pe creştinul laic sa simtă ca face parte din biserica, ca are drepturi, dar si responsabilităţi fata de bunul mers al Bisericii, din care face parte.

Profesorul de religie trebuie să aducă oile cele pierdute în staul. Numai fiind un model viu, poate deschide porţile inimii adevărate. Apoi trebuie să-i ajute pe copii să facă fapte bune, „să împlinească poruncile”. Poruncile sunt date în conformitate cu firea. Implinind poruncile, făcând fapte bune, intr-o atmosfera creata de profesor prin tinerea mintii lui in inima, faptele bune ale copilului vor începe sa fie orientate spre inima mintii de la botez. Implinind poruncile, mintea face efortul de a ieşi din sclavia simţurilor pervertite si începe sa simtă razele de lumina care vin din inima adevărată.

Mijlocirea Maicii Domnului este o taină care are loc atât în persoana Fecioarei Maria, cât și în Biserică. În comunitatea credincioșilor, cât și în fiecare om în parte „au loc nașterea duhovnicească a lui Dumnezeu și prelungirea întrupării Lui, care fac ca atât Biserica, cât și fiecare creștin să dețină ărintr-o asimilare și identitate mistică locul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. … Există astfel atât o dimensiune ecleziologică a mariologiei, cât și o dimensiune mariologică a ecleziologiei în realizarea sfințeniei”.

Atât în timpul vieții pământești, cât mai ales după adormirea sa, Fecioara Maria a intervenit permanent în rugăciune pentru necazurile, nevoile și păcatele oamenilor, cu o atitudine de compasiune, înțelegere și dragoste fără termen de comparație printre fiii oamenilor. De aceea „Sfânta Fecioară a câștigat repede și intens inimile oamenilor, prin curățenia, frumusețea și eficacitatea cultului și apoi prin prestigiul și baza doctrinară pe care i le-au dat sinoadele III și IV ecumenice și teologia bizantină ulterioară”, scria părintele Ioan G. Coman.

Mijlocirea Maicii Domnului cuprinde posibilitatea de a reprezenta plenar Biserica, lumea celor vii și lumea celor adormiți, mai ales că acum „mijlocirea Fecioarei șui a sfinților are loc dincolo de moarte”. „Pentru Biserica Ortodoxă, mijlocirea Fecioarei și a sfinților nu se adaugă mijlocirii lui Hristos, ci se inserează în interiorul acesteia”, afirma Alexis Kniazev. Teologia ortodoxă nu o consideră pe Maica Domnului „împreună-Răscumpărătoare”, deoarece mijlocirea ei are loc în interiorul mijlocirii unice a lui Iisus Hristos („Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus” – I Tim. 2, 5).

În termeni teologici, cinstirea pe care o dăm celei mai sfinte dintre femei se numeşte „supravenerare” sau „hiperdoulie” spre deosebire de cinstirea dată sfinților: „doulie” sau „venerare” (cinstire).

Formele de exprimare ale cultului Maicii Domnului sunt multiple. Dintre ele amintim: a. instituirea de sărbători sau zile anumite din cursul anului bisericesc consacrate pomenirii şi cinstirii ei deosebite, b. slujbe speciale, cântări şi rugăciuni deosebite, predici; c. zidirea de Biserici în cinstea ei; d. zugrăvirea de icoane. Cum vedem din arcul anului liturgic, Biserica a elaborat cea mai vastă biografie teologică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de la Naşterea sa până la Adormirea şi mutarea la cer, folosind la maxim toate elementele tradiţionale într-o admirabilă conexiune istorică şi teologică, purificându-le de toate elementele fabulatorii din bogata literatură apocrifă mariologică.
Temeiul cinstirii Maicii Domnului ca Mijlocitoare „stă deopotrivă în faptul obiectiv al alegerii ei de către Dumnezeu pentru a avea un rol unic în iconomia mântuirii lumii, dar și în demnitatea și valoarea ei personală, în calitățile și virtuțile ei fără seamăn”.

Cultul Maicii Domnului ia amploare în Biserica apuseană începând cu secolul al VI-lea. Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului era amintită de episopul Grigorie din Tours († 594) în lucrarea Tratat despre minuni. În timpul papei Grigorie (590-604) Adormirea era serbată pe 15 august, iar papa Sergiu I (687-701) a adăugat rugăciuni speciale pentru cultul marian. În Răsărit, părinții și scriitorii bisericești au alcătuit o serie de scrieri și tratate, omilii și imne, punând bazele unei literaturi cultice referitoare la rolul și persoana Maicii Domnului (Ioan Damaschin, Gherman al Constantinopolului, Teodor Studitul, Andrei de Creta etc.).

Rolul Fecioarei Maria ca Maică a lui Dumnezeu în actul Întrupării a avut o dublă semnificaţie: pe de o parte ea s-a încadrat în continuitatea neamului omenesc – Fiul ei este, aşa cum se desprinde din ambele genealogii biblice, din seminţia lui David, adunând în sine toate neamurile de la Adam încoace – , pe de altă parte prin ea s-a produs o inversare, o „transformare a proceselor anterioare”. Fiul ei este „Noul Adam”, al „doilea Adam”, iar Maria simbolizează „luceafărul ce vesteşte răsăritul”, „zorii zilei cele de taină” (ambele expresii sunt cuprinse în Imnul Acatist ).

Maica Domnului, ca Maică a Bisericii, a „Trupului al lui Hristos, … adică Biserica” (Col. 1, 24), este legătura unei genealogii duble între neamului omenesc și Dumnezeu. Pe de o parte, vorbim de o genealogie biologică, de la Adam la Hristos și până la ultimul om care se va naște pe pământ („Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” – I Cor. 15, 22), iar, pe de altă parte, de o genealogie euharistică, o unitate a credinței fiilor lui Dumnezeu („Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, și, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni” – I Cor. 11, 23-26). Astfel, Maica Domnului devine și Maica tuturor celor ce cred în Fiul ei și se împărtășesc cu Trupul și Sângele Lui. De aceea, Liturghia Euharistică exprimă și realizează o nouă genealogie: cea euharistică. Calitatea de „Mijlocitoare” a Maicii Domnului se revendică liturgic, atât prin rugăciunea ei pentru Biserică („Trupul” tainic al Fiului ei), cât și prin oferirea unui trup, prin Nașterea mai presus de fire a Trupului Fiului ei, același cu Trupul Bisericii, ale cărui mădulare sunt toți oamenii credincioși. „Ca mijlocitoare, Maria se comportă ca o mamă. Ea este Maica lui Hristos, dar este și Maica credincioșilor”, scria Alexis Kniazev.

Ea unește două planuri ontologice diferite prin mijlocirea ei. „Maica după trup a Fiului lui Dumnezeu făcut om devine Maica prin înfiere a celor pentru care Hristos a murit și pe care, prin această moarte, i-a făcut frații săi – altfel spus fiii adoptivi ai Tatălui său”, adăuga celași teolog. Liantul mijlocirii Maicii Domnului este Duhul Sfânt, același „care a făcut ca Fiul lui Dumnezeu să devină om în pântecele Mariei” și același care „preface în timpul acestei taine (Euharistia, n.n.) sfintele daruri în Trupul și în Sângele aceluiași Fiu al lui Dumnezeu, născut din femeie”. Duhul Sfânt creează „o identitate ontologică între Maica Domnului după trup și Biserică, Trup al lui Hristos”. Maica Domnului, Euharistia și Biserica au parte de aceeași ființă. Paul Evdokimov afirma că „dându-și trupul său lui Hristos, Maica este de un sânge cu el, … în trupul ei cel dăruit lui Hristos toți oamenii au devenit părtași la firea dumnezeiască a Cuvântului. …Dacă orice credincios devine consangvin cu Hristos în unirea euharistică, Fecioara este astfel în mod unic (consangvină cu Hristos, n.n.), prin relația sa maternă”.

„Taina Mariei este exact taina Bisericii”, scria părintele George Florovsky. Ea este Mater Ecclesiae este Virgo Mater, ambele sunt rugătoare (orante) pentru cei cărora le dau naştere Vieţii celei Noi în Hristos.  Nu trebuie uitat că în teologia ortodoxă puterea deosebită a mijlocirii se întemeiază pe calitatea Mariei de Maică a lui Dumnezeu şi nu pe virtuţile sau neprihănirea ei, care sunt doar consecinţe ale primul aspect.

Calitatea de mijlocitoare între cer şi pământ a Maicii Domnului nu este o calitate pe care o atribuie mintea omenească sub văpaia simţământului religios, nu este o înflăcărare a imaginaţiei religioase, ci este o taină hotărâtă de sus, pe care o constatăm cu supunere şi o credem cu putere. Ca şi Pururea Fecioria şi maternitatea divină, tot astfel şi calitatea de mijlocitoare a Maicii lui Dumnezeu sunt lucruri inalienabile, sunt calităţi pe care Sfânta Fecioară le-a avut pe pământ şi pe care le are de-a pururea şi în ceruri. Ea este floarea nestricăciunii, ea este uşa mântuirii.

Primul dintre Sfinţii Părinţi care arată pe Maica Domnului, ajutătoare în procesul mântuirii adusă de Fiul ei, este Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful. Dogma maternităţii divine a Mariei, proclamată la Efes (431 d.Hr.) şi confirmată la sinodul din Calcedon (451 d.Hr.), este fără îndoială adevărul de credinţă central pentru a înţelege misterul şi misiunea Mariei, demnitatea sa înaltă de Mamă a Cuvântului Întrupat. La acest titlu fundamental fac referinţă toate celelalte privilegii, din el izvorăşte misiunea maternă a Mariei în opera mântuirii.

În Dogmatica glasului al 3-lea se cântă: „Tu L-ai născut pe Fiul fără tată, pe Fiul născut din Tată fără mamă”, iar Paul Evdokimov comentează această relație, spunând că „se vede limpede corespondența strânsă dintre cele două taine. Paternității Tatălui în divin îi corespunde maternitatea Fecioarei în uman. … Duhul Sfânt nu-L înlocuiește pe Tatăl, dar creează starea maternă ca putere duhovnicească ce zămislește”. Prezența Duhului Sfânt creează o „acțiune maternă epicletică”, legând taina Întrupării de taina Bisericii: „Sfântul Duh coboară peste Fecioară și se naște Hristos; Duhul coboarăpeste Apostoli și se naște Biserica, Trupul lui Hristos. El pogoară peste pâine și vin și le transformă în Trupul și Sângele Domnului”.

Maica Domnului mijloceşte celor ce aleargă cu credinţă la ea pe de o parte prin harul dumnezeiesc care se revarsă în toate membrele trupului Bisericii din Capul care este Hristos, iar pe de altă parte face legătura între membrele Bisericii şi Capul Bisericii.

Teofan al Niceei o  numeşte în felul acesta: „gâtul trupului tainic al lui Hristos” şi arată că nici un har nu se dă decât numai prin ea: „şi precum capul acesta stă deasupra întregului trup, fiind singurul care nu are părtaşi deopotrivă stătător în treaptă, ci este începătorul întregii plinătăţi a Duhului celui de viaţă făcător, măsurându-l şi împărţindu-l pe acesta în chip proporţional tuturor mădularelor… tot aşa şi acest gât demn de Dumnezeu şi iluminat de razele dumnezeiescului Duh, fiind aşezat singur deasupra întregului trup, nu are părtaşi şi deopotrivă stătător în treaptă, ci este, cum s-a spus, al doilea în treaptă, aşezat îndată după cap, ca mijlocitor şi legătură între cap şi trup. De aceea, neavând pe nimeni de aceeaşi treaptă, cum am spus mai înainte se face şi acesta începător şi primitor al întregii deplinătăţi dumnezeieşti şi de viaţă făcătoare, care se procură de la cap, prin el, tuturor mădularelor trupului. ”

Dacă Hristos a primit puterea de a judeca („Şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului” – In. 5, 27), „în virtutea firii Sale umane”, atunci Maica Sa, care i-a dat această fire umană, „condiționează locul aparte al celei ce mijlocește”, adică la Judecata de Apoi . A elimina pe Maica Domnului din raportul între om şi Hristos înseamnă a elimina însăşi Biserica, dat fiind că cel mai nemijlocit unit cu Hristos mădular al acestuia, deci cel mai central mădular al ei, este Maica Domnului. În secolul al II-lea termenul de referinţă pentru Maria era Fecioara şi cei comparativi: Maria – Eva – Biserica.

Bibliografie
1. Bria, Pr. Prof. Ion, Aspecte dogmatice ale unirii Bisericilor creştine, în rev. „ Studii teologice”, Nr. 1 – 2, 1968
2. Calugăr, Pr. Prof. dr. Dumitru, Catehetica, Ediţia a II-a, Editura IBMO al BOR, Bucureşti, 1979.
3. Comşa, Pr. lect. dr Petre, Calităţile profesorului de religie, Editura Asa, Bucureşti, 2003.

4. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Momente şi aspecte ale hristologiei precalcedoniene şi calcedoniene, în rev. „Ortodoxia”, Nr. 1, 1965, pp. 44-82.
5. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, volumul III, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.
6. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Şi Cuvântul S-a făcut trup, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993.
7. Evdochimov, Paul, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu Vicar, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1996.
8. Evdochimov, Paul, Prezenţa Duhului Sfânt în tradiţia ortodoxă, traducere din limba franceză de Pr. Dr. Vasile Răducă, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1995.
9. Evdochimov, Paul, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, traducere din limba franceză de Carmen Bolocan, Edit. Polirom, Iaşi, 1996.

 

prof. Edvica Popa

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/edvica.popa

Articole asemănătoare