Astăzi, mai mult ca oricând, Arta Cuvântării este, în mod fundamental, o realitate eclesială ce trebuie să-şi împlinească scopul soteriologic şi întreit al său: luminarea minţii, încălzirea inimii şi înduplecarea voinţei spre fapte bune în Lumina Cuvântului. Cuvântul este mijlocul care implică dinamismul uman, al cunoaşterii şi al dragostei, prin care putem înţelege relaţia dintre Dumnezeu şi creatură. Cuvântul Vieții este „un Dumnezeu care ne vorbeşte”, iar astăzi, vorbirea Lui este simţită mai ales prin predică, pentru că numai auzind Cuvântul, omul dobândeşte cunoaşterea de sine: el se ştie fiu al lui Dumnezeu, obiectul harului şi al iubirii dumnezeieşti.
În timpul apostolic ea se numea kerigma (κήρυγμα) „vestire publică”, „propovăduire”, [Tit 1, 3], care are ca obiect mesajul creştin în general, concentrat în jurul Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos [Rom 16, 25], centrul istoriei şi desăvârşirea revelaţiei, vestit la cei nebotezaţi.
Predicatorul ne poate îndruma prin cele trei harisme: discernământul, puterea iubirii pentru alţii şi cea a transfigurării mediului uman fiind chemat să conducă credincioşii de la răutate la virtute şi de la neştiinţă la cunoaşterea lui Dumnezeu, ca un „mare maestru al conducerii” sufletelor, având cuvântul înveşmântat în haina înţelepciunii în orice împrejurare s-ar afla.
Sfântul Ioan Hrisostom arată că singurele mijloace de tămăduire a sufletelor deznădăjduite ale credincioşilor sunt pilda prin faptă şi învăţătura cu cuvântul, la care am putea adăuga sfinţenia vieţii, smerenia, discreţia, discernământul şi bunul simţ. Acestea sunt instrumentele cu care preotul trebuie să lucreze pentru a-şi îndeplini misiunea sa. Preotul nu trebuie doar să predice credincioşilor ceea ce a învăţat, ci învăţătura primită trebuie să-l transforme şi pe el, propovăduitorul, şi să răspundă obiectiv la întrebările: „Are vrednicia necesară? Este la înălţimea chemării? Este omul potrivit să se prezinte în faţa lumii? Formarea sa este în concordanţă cu cerinţele misiunii încredinţate? Are pregătirea necesară în vederea materializării aspiraţiilor turmei cuvântătoare date în grija sa?”
Arta Cuvântului este oarecum o lucrare îngerească şi aducătoare de folos, oricum s-ar face, fie cu mâna (prin scris), fie cu limba (rostit). «Că cel ce seamănă în Duh, din Duh va secera viaţă veşnică. Să nu pregetăm dar, a face binele». Purtarea de grijă a lui Dumnezeu dă celui care se îndeletniceşte cu predicarea Cuvântului cele mai mari bunătăţi: început al credinţei, zel pentru vieţuire creştină, impuls spre adevăr, dorinţă de cercetare, descoperire a gnozei; într-un cuvânt, îi dă pricini de mântuire; iar cei care sunt hrăniţi cum se cuvine cu cuvintele credinţei celei adevărate dobândesc merinde pentru viaţa veşnică şi-i face să zboare la cer.
Slujirea Cuvântului este esenţială, atât preoţiei cât şi firii umane însăşi pentru că omul este fiinţă cuvântătoare care se manifestă prin raţiune şi cuvânt. Preotul nu numai citeşte Sfânta Evanghelie ci trebuie să o şi explice semenului, să o recomande după ce a trăit el însuşi cele vestite. Contextul etnic, spiritual şi temporal este diferit de momentul scrierii Sfintei Scripturi, iar explicaţia are menirea de a adapta textul ei la nevoile momentului. Pr. Prof. John Breck, vorbind despre necesitatea explicării Sfintei Scripturi, accentuează: „este bineînţeles, necesar şi folositor să deosebim între sensul literal (adică ceea ce a înţeles autorul biblic şi a intenţionat să comunice) şi acel sens plenior (adică ceea ce încearcă Dumnezeu să transmită prin mărturia biblică, indiferent dacă autorul a perceput sau nu acel mesaj). Lectura Scripturii este hrana minimală şi băutura credincioşilor, care sunt chemaţi prin cuvântul preotului să „soarbă” cuvântul lui Dumnezeu, căci acolo unde este prezenţa bunului păstor, acolo se recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu. Predica seamănă în inimile credincioşilor cuvântul lui Hristos care trebuie să ia Chip în noi prin aceşti slujitori ai cuvântului, arătători ai voinţei divine, conducători ai credincioşilor, apărători ai adevărului, străjeri, fondatori ai bisericilor lui Hristos, ajutători ai lui Dumnezeu şi oameni ai Duhului Sfânt.
Foarte importantă pentru preot este cunoaşterea stării culturale a parohiei. Ca învăţător al poporului, preotul trebuie să ştie cui se adresează, pentru a adapta conţinutul, forma şi nivelul predicilor, al catehezelor şi al diferitelor cuvântări la nivelul şi puterea de înţelegere a credincioşilor săi, având „un public pentru o temă, nu o temă pentru un public”.
În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur mărturisea: “Nu-mi trebuie aplauzele voastre, zgomotele voastre, nici aprobările voastre! Un singur lucru vreau numai: Să mă ascultaţi în linişte şi cu mintea trează şi să faceţi cele ce vă spun. Acestea-mi sunt aplauzele, aceasta-mi este lauda! Dar dacă-mi lauzi spusele şi nu faci ce lauzi, mai mare ţi-i osânda, mai multă vina, iar mie ruşine şi batjocură. Nu-i teatru aici; nu staţi aici ca să vedeţi tragedieni şi să aplaudaţi numai. Aici e şcoală duhovnicească! De aceea un singur scop am: să faceţi ce vă spun şi prin fapte să-mi arătaţi ca mă ascultaţi. Atunci dobândesc totul”. Astfel, predicatorul îşi va structura cuvântarea sa, în aşa fel încât, prin omilia sa să se descopere credincioşilor Cuvântul divin, unindu-se astfel Cel care se vesteşte cu cel căruia I se vesteşte, pentru o lucrare tainică, mântuirea.
* * *
Prof. Violeta și Nicolae Chira, Școala Gimnazială Măgirești