EDICT

Medierea este o strategie utilizată în controlul şi rezolvarea conflictelor. Aceasta se desfăşoară prin colaborare, utilizându-se negocierea. Este un proces de rezolvare a disputelor în care un intermediar profesionist / format imparţial şi neutru asistă părţile aflate în dezacord pentru a ajunge la un acord prin voinţă proprie, prin promovarea cooperării, comunicării şi prin facilitarea negocierilor, acord care le stabileşte comportamentele viitoare şi menţine relaţiile dintre acestea.

Astfel, a media înseamnă a interveni între părţile ostile şi a le conduce spre schimbarea atitudinii şi a percepţiei celeilalte păţi din oponent în partener şi spre rezolvarea conflictului. Mediatorul este o terţă independentă, imparţial, ce are rolul de a ajuta procesul de rezolvare prin care părţile înseşi îşi găsesc soluţia, terţa parte neimplicându-se în conţinut. Acesta încearcă să găsească un punct de vedere obiectiv şi neutru, oferind garanţia că fiecare parte îşi prezintă punctul de vedere, dar ascultă şi perspectiva celuilalt, îndrumându-i pe cei doi spre găsirea unor soluţii.

Negociatorul care cunoaşte procesul de negociere precum şi medotele ce trebuie aplicate în confruntarea cu negociatorii dificili, se poate angaja în rolul de negociator – mediator. Orice mediator trebuie să cunoască şi să respecte cuvintele în memoratorul pentru mediere, în care se prezintă următoarele reguli de bază (Cornelius, H.şi Faire, S, 1996):

• fiecare persoană trebuie să se prezinte şi să explice rolul pe care şi l-a asumat;
• obiectivul constă în rezolvarea unei probleme;
• trebuie să se încerce evitarea învinovăţirii şi a dezvinovăţirii proprii;
• relatarea adevărului;
• ascultarea fiecărei persoane în parte;
• parafrazarea;
• exprimarea sentimentelor şi a dorinţelor în vederea încheierii acordului;
• mediatorul ajută ambele părţi să stabilească o înţelegere corectă;
• înţelegerea poate fi consemnată în scris şi semnată de fiecare.

Medierea ca proces are în vedere următoarele etape:
1. – aranjarea locurilor, înregistrarea discuţiilor şi programarea pe ore, precizarea drepturilor fiecăruia, sublinierea necesităţilor şi implicării enunţurilor „Eu”, a focalizării şi a participării egale;
2. – folosirea reprezentării grafice a conflictului, prin harta conflictului, genograma, apoi definirea terenului comun. Trebuie precizat faptul ca sugestiile să fie făcute sub formă de opţiuni şi nu de directive, avându-se în vedere menţinerea orientării spre viitor, a unei atitudini pozitive şi a acţiunii şi mai ales folosirea întrebărilor pentru a restructura conceptele generatoare de conflicte;
3. – stabilirea unor acorduri şi consemnarea lor în scris, stimulându-se participanţii pentru a acorda timp trecerii în revistă a progreselor.

Din perspectiva acestor etape, medierea are ca obiectiv transfomarea rivalilor în parteneri care vor rezolva împreună problema, fiind de acord asupra soluţiilor.

Dincolo de aceste strategii de rezolvare a conflictelor, în soluţionarea situaţiilor coflictuale un rol deosebit îl are fiecare persoană investită cu răspundere de conducere la un anumit nivel. Aceasta trebuie să lase să transpară un stil de gândire şi de acţiune aparte. De asemenea, se poate dimensiona un anumit profil al managerului, în sensul prezenţei unei trăsături de personalitate şi comportamente specifice. Profilul socio-profesional al managerului cuprinde câteva categorii de factori, dintre care amintim pe cei profesionali, psihologici şi psihosociali.

Inteligenţa ridicată, flexibilitatea gândirii, motivaţia, trăsături de caracter pozitive, spontaneitatea, inteligenţa emoţională, toate acestea reprezintă calităţile pedagogice ale managerului.

O condiţie principală a creativităţii în rezolvarea situaţiilor conflictuale este reprezentată de inteligenţa emoţională, termen ce a fost formulat pentru prima dată într-o teză de doctorat în anul 1985. De-a lungul timpului s-au formulat mai multe definiţii, dintre care reprezentativă este cea a psihologului şi ziaristului D. Goleman. Astfel, componentele care stau la baza acestei inteligenţe sunt:

• încrederea în propria persoană
• autocontrolul – conştiinciozitate, inovare, adaptabilitate
• motivaţia – iniţiativă, optimism
• empatia – capacitatea de a-i înţelege pe alţii
• aptitudinile sociale – comunicare, managementul conflictului, colaborarea, capacitatea de a lucra în echipă.

În urma aplicării de teste specifice, din mai multe studii experimentale, privind personalitatea unui bun conducător, s-a constatat că anumite profesii şi funcţii, precum psiholog, medic, cadru didactic, implică într-o mare măsură inteligenţa emoţională. Aceasta susţine intenţia managerului de a-şi motiva angajaţii în vederea atingerii unei performanţe superioare în activităţile respective. Se consideră că cel mai rău stil de a motiva pe cineva este de a-l critica, deoarece persoana va fi în defensivă, scăzându-i motivaţia profesională, precum şi încrederea în ceea ce face. Critica demoralizează, persoana devine mai tensionată şi furioasă, renunţând la asumarea responsabilităţilor şi refuzând pe viitor să mai colaboreze cu persoana care a criticat-o.

Şi totuşi, există câteva sugestii, în literatura de specialitate, pentru ca orice critică să fie benefică:

• să se spună persoanei ce a făcut bine şi ce a făcut mai puţin bine şi, mai ales, cum s-ar putea schimba;
• să se ofere o soluţie pentru problema apărută;
• să se comunice direct cu persoana care a generat problema;
• să existe un acord în ceea ce spune şi modul în care o face.

La nivelul unităţii şcolare Școala Gimnazială Nr. 1 din Biliești, s-a realizat un exerciţiu de identificare a celor mai frecvente obstacole şi blocaje care inhibă manifestarea creativă la învăţători şi profesorii diriginţi, prin raportare la aceiaşi situaţie ce a fost urmărită la elevi acestora. Astfel, s-au constatat următoarele :

La elevi predomină: La cadrele didactice predomină:
– teama de a greşi
– teama de a fi criticat
– formularea incorectă a unei probleme
– neîncrederea în gândirea intuitivă – teama de eşec
– teama de a nu fi agresiv fizic sau verbal
– graba de a trage concluzii
– dorinţa prea mare de siguranţă

Cu o frecvenţă mai mare apar ultimele două şi o pondere semnificativă o au blocajele de ordin cultural, care la elevi se concretizează în exaltarea excesivă faţă de spiritul grupului, pe când la unii profesori încă se mai observă conformismul la ideile vechi sau noi, în funcţie de vârstă. Astfel, indiferent de statut, vârstă sau mediu, există blocaje, iar rolul educaţiei trebuie să fie unul esenţial în exersarea capacităţii creative. Iar în acest context, managerului, director sau diriginte, îi revine întreaga a responsabilitate a activităţii educative, urmărindu-se cu precădere latura sa pragmatică.

Astfel, prin practica managerială se urmăreşte valorificarea experienţei de dirijare şi conducere atât a elevilor, cât şi a cadrelor didactice, implicate în proiectarea şi monitorizarea activităţii pedagogice, avându-se în vedere eficientizarea socială a activităţii de formare şi dezvoltare a personalităţii pe toate nivelurile ierarhice ale procesului de invăţământ. În acest sens, pentru ca un manager să poată preveni şi controla situaţiilor conflictuale, trebuie să aibă în vedere şi principiile de bază ale managementului educaţional, care au un impact deosebit şi în asigurarea calităţii, după cum urmează:

• principiul conducerii globale, optime şi strategice, prin care se subordonează atât funcţional, cât şi structural, sectoarele administrative, reproductive şi executive, ce abordează problemele generale ale sistemului;
• principiul conducerii eficiente prin acţiuni de informare – evaluare – comunicare managerială, vizându-se perfecţionarea continuă a politicilor educaţionale, prin diagnoza ce ajută, la rândul său, la realizarea prognozei manageriale. Aceasta din urma permite o orientare eficientă din punct de vedere metodologic, strategic, ajungându-se chiar şi la restructurarea actului managerial, în funcţie de problematica organizaţională;
•  principiul conducerii superioare ce urmăreşte prioritatea funcţiilor manageriale prin raportare la structurile naţionale, teritoriale şi locale, îmbinându-se colaborarea, subordonarea şi dirijarea cu imperativele executive ale educaţiei, ce vizează formarea propriu-zisă a elevului şi valorizarea familiei sale;
• principiul conducerii complexe prin care se stimulează raporturile de interdependenţă pedagogică dintre: funcţiile şi structurile;  acţiunile manageriale; operaţiile manageriale.

Proiectarea şi realizarea educaţiei în funcţie de triada funcţiilor şi structurilor manageriale abordează managementul pedagogic ca management al calităţii, promovându-se valorile prin acţiunile de susţinere a iniţiativelor elevilor şi părinţilor, în acelaşi timp, evitându-se crearea de situaţii conflictuale prin valorizarea creativităţii, inteligenţei şi moralităţii acestora.

Astfel, funcţiile directe ale managerului, director sau diriginte, care asigură organizarea şi funcţionarea colectivului, realizează orientarea metodologică a acestuia prin intermediul strategiilor educative. În acelaşi timp se reglează acţiunile preconizate ca fiind semnificative în formarea imaginii elevului, încadrându-se într-un proces de autoreglare la nivel comportamental, relaţional, de optimizare a calităţii învăţării şi creativităţii.

Bibliografie
1. Cornelius, H., Faire, S., (1996), Ştiinţa rezolvării conflictelor, Editura Ştiinţifică şi  Tehnică, Bucureşti.
2. Cosmovici, A., Iacob, L, (1999), Psihologia şcolară, EdituraPolirom, Iaşi