Managementul clasei și comportamentul civic democratic

Educația pentru democrație este prin excelență o muncă de echipă; nu se va obține o schimbare semnificativă în conștiința elevilor dacă un singur cadru didactic le predă sporadic sau chiar foarte conștiincios noțiuni de drepturile omului și democrație.

Relaţiile dintre teorie şi practică şi dintre toate persoanele implicate în procesul de educaţie instituționalizată sunt cheia succesului Educației pentru democrație. Este absolut necesar ca programa ascunsă, adică sistemul de relaţii şi reguli din școală să fie parte a aceleiaşi culturi a drepturilor omului, a cărei parte este programa oficială de învăţământ.

Educația pentru democrație înseamnă un mod special de gândire şi, desigur, ulterior acţiune a celui care se angajează în acest demers. Schimbarea porneşte, ca întotdeauna, dinăuntru (mentalitate, clasa fiecărui educator, şcoala unui director etc.) şi ajunge la un moment dat în afară (colegii de şcoală, părinţii elevilor).

O echipă eficientă (între membri există o interdependenţă reală, loialitatea grupului este maximă, membrii sunt foarte siguri de ei, nu există teama de schimbare) se construieşte în timp. În afară de factorul – dorinţa de atingere a unor obiective comune, membrii echipei trebuie să fie conştienţi de caracteristicile personale în ceea ce priveşte disponibilităţile de relaţionare. Care este potenţialul propriu şi cum se corelează calităţile şi limitele coechipierilor astfel încât echipa să funcţioneze în sensul atingerii scopului?

Şcoala este un sistem compus din unităţi diferite (persoane, grupuri cu interese specifice) care trebuie să-i pregătească pe elevi pentru viața în diversitate. Acceptarea diferenţelor şi valorificarea lor în școală este deci o condiţie a succesului şcolar.

Conflictele pot fi însă pozitive, creative, dacă cei implicaţi doresc să le rezolve sau valorifice în acest sens.

Diferenţele degenerează în conflicte atunci când:

  • oamenii nu acceptă valori, priorităţi sau opinii diferite;
  • persoanele sau grupurile au standarde diferite sau neclare în ceea ce priveşte acţiunile comune, comportamentul sau rezultatele muncii lor şi nu acceptă un numitor comun;
  • o anumită categorie (banii, munca, atenţia, responsabilitatea) este distribuită incorect sau se percepe că este distribuită incorect;
  • oamenii simt nevoia (individual sau colectiv) să câștige, să aibă dreptate, să își afirme eul, să domine;
  • apare teama, neîncrederea, nevoia de a-i defini pe ceilalti drept alții, din afară, duşmani;
  • oamenii nu doresc să se schimbe;
  • procedurile de abordare a diferenţelor nu se discută, nu există sau sunt neclare.

Nu trebuie să ocolim conflictele cu orice preţ, pentru că ele ne conduc, de fapt, la schimbare, ci doar să fim conştienţi de blocajele care pot să apară în echipa de lucru (colectivul de cadre didactice din şcoală, comitetul de părinţi, grupul de elevi etc.):
• definire neclară a problemei studiate;
• obiective şi responsabilităţi neclare;
• lipsa de motivaţie sau de aptitudini a celor implicaţi;
• informare defectuoasă ( nu se cunosc priorităţile şi nu se recunosc competenţele);
• planificare slabă (timp insuficient, inexistenţa planurilor de rezervă);
• proces consultativ inadecvat (sarcini individuale neclare, nerealiste etc.)
• modalităţi de adoptare a deciziilor neadecvate plajei mari de opinii, însuşirilor coordonatorului activităţii etc.
• dominare din partea unor membri (pe motiv de vechime mai mare, implicare mai serioasă în activitate);
• comportament opresiv sau discriminatoriu (nevoile specifice ale unora dintre membri prevalează faţă de nevoile grupului);
• lipsa de încredere în obiectivele acțiunii, competenţa colegilor, în sine;
• teama de angajament (determinată de teama de succes sau de eşec);
• lipsa de perspectivă sau de continuitate (oamenii au văzut că deciziile nu se pun în aplicare, nu se face o evaluare care să aibă drept consecinţă îmbunătăţirea stării de lucruri).

Conflictul are mai multe şanse de soluţionare dacă: atenţia se concentreză pe problemă şi nu pe persoanele implicate; emoţia şi teama sunt controlate; între părţi au existat relaţii de prietenie înaintea izbucnirii diferendului, participanţii au cunoştinţe şi deprinderi de rezolvare a conflictului sau cineva calificat îi ajută să-l depăşească.

Principalele modalităţi de rezolvare nonviolentă a conflictelor sunt negocierea, medierea şi arbitrajul.
NEGOCIEREA – este procedeul prin care părţile implicate într-un conflict discută şi încearcă să ajungă la o soluţie amiabilă, fără intervenţia unei terţe părţi.
MEDIEREA – este rezolvarea unui conflict cu ajutorul unei persoane neutre, care încurajează părţile să discute şi să ajungă singure la o soluţie.
ARBITRAJUL – este un proces de mediere în care persoana neimplicată în conflict decide soluţia.

În exerciţiile desfăşurate la clasă, în primele faze, învăţătorul va îndeplini funcţiile de mediator sau arbitru, dar, cu timpul, elevii îşi vor administra singuri activităţile.

Bibliografie
Leca, C., 1997,  Educaţie referitoare la lege, drepturile şi responsabilităţile omului/Ghidul profesorului – Europa pentru Europa, Bucureşti, ApudTancău, C.
Coney, S., R., Eficienţa în 7 trepte/Un abecedar al înţelepciunii, Editura All, Bucureşti, 1995.
Văideanu, G., 1988, Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti.
Stoica, C., Neculau, A., 1998, Psihologia rezolvării conflictului, Editura Polirom, Iaşi.
Zlate, M., 1972, Psihologia socială a grupurilor şcolare, Editura Politică, Bucureşti.

 

prof. Roxana-Mihaela Sima

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/roxana.sima1

Articole asemănătoare