Învățământul românesc este marcat în ultimii ani de o serie de evenimente cu caracter violent la care copiii noștri sunt martori ….implicați în mod direct sau indirect. Actualmente asistăm la metamorfozarea mediului educațional armonios și plăcut în care se dorește a fi crescut și îngrijit copilul într-un mediu dezechilibrat din perspectivă morală și afectivă, plin de provocări dureroase și acte de violență. Sau….într-un cuvânt putem spune că fenomenul de bullying ia amploare în spațiul școlar.
Curtea școlii, holurile și clasele de elevi reprezintă un micro-univers social și moral în care copiii primesc ”lecții de viață”. Vorbim despre adaptare, acceptare, empatie, prietenie, colegialitate…dar vorbim și despre teamă, rușine, respingere, lovituri. De cele mai multe ori, starea negativă din mediul școlar persistă și acoperă emoțiile pozitive, ambiția și potențialul copiilor, având efecte de scurtă durată sau de lungă durată asupra integrității copilului.
Comportamentele de bullying reprezintă unul dintre cei mai puternici factori care influențează în mod negativ sănătatea fizică, morală, afectivă a copilului și relațiile interpersonale existente, detronând modelul sănătos, viabil și trainic al școlii românești. Aceste comportamente de bullying, prin caracteristicile sale specifice-repetitivitate, ințenționalitate, dezechilibu de putere, devin imposibil de gestionat de căre cadrele didactice și copil.
Studiile de specialitate realizate de organizații non-guvernamentale relevă faptul că 87% dintre copiii noștri au fost cel puțin o dată implicați într-o situație de abuz emoțional/fizic din partea cadrului didactic, procent extrem de îngrijorător pentru dezvoltarea psiho-socio-emoțională a copilului, o treime dintre aceste cazuri de bullying fiind generate de către cadrele didactice din învățământul preșcolar.
Ce facem în aceste cazuri când dascălul nu mai reprezintă o resursă de sprijin în aflarea valorilor morale, în descoperirea și satisfacerea nevoilor copilului și devine astfel o constantă sursă de durere, anxietate, tensiune, generând consecințe negative asupra dezvoltării acestuia? Care mai este esența Idealului Educațional al Școlii Românești, un model al perfecțiunii care urmărește ”dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune social și pentru angajare pe piața muncii”? Copiii noștri sunt asemenea unor plante care trebuie udate în mod constant, trebuie protejate de un mediu ostil și trebuie înconjurate de iubire, adevăr, bine pentru a crește armonios și pentru a ajunge plante frumoase.
Încotro ne îndrepăm?
Într-o lume lipsită de repere morale, care urmărește scăderea stimei de sine a copilului, spiritului creativ și critic, inhibarea manifestării liberului arbitru? Probabil. Așa cum preciza și pedagogul italian Loris Malaguzzi în poezia „O sută de limbaje”, școala și societatea privează copilul de 99 din cele 100 de limbaje… aceste limbaje reprezentând numeroasele fațete ale potențialului unui copil, abilitățile lui de a se bucura de minunile lumii.
Acesta este un adevăr din școala românească ascuns deseori.
Să intervenim înainte de a-i fi furat copilului și cel de-al o sutelea limbaj!