Trecerea în revistă a evoluției vieții pe Pământ ne va dezvălui că întreaga sa dinamică a fost însoțită de acte agresive, la toate nivelurile. Agresiunea unora împotriva altora s-a manifestat indiferent de nivelul de evoluție pe scară biologică sau de dezvoltare a organizării sociale. Agresiunea și conflictele între oameni a atins niveluri paroxistice, îmbrăcând forma războaielor limitate, zonale sau la scară planetară. Ne punem întrebările: Ce este agresivitatea? Existența oamenilor este caracterizată de agresivitate? Agresivitatea are rol de factor de echilibru social? Comportamentul agresiv este înnăscut? Religiile, educația pot contribui la prevenirea agresiunilor? Sportul este o activitate tampon a agresivității? Unele ramuri sportive promovează spiritul agresiv, violent?
„Sportul, cu formele sale de luptă pentru performanță, nu poate fi desprins de contextul social și niciun comportament în cadrul său nu poate fi interpretat în afara agresivității.”
Din cauza mediatizării excesive ne confruntăm în fiecare zi cu războaie, crime, jafuri, violuri, tâlhării, incendii. Aceste acte reale au un impact nefavorabil, în primul rând asupra educației și în al doilea rând asupra stării psihice generale a maselor ce au cunoștință de aceste acte.
Delincvența și infracționalitatea ocupă spații mai largi în media decât descrierea, comentarea și promovarea valorilor sociale. Statisticile arată o creștere îngrijorătoare a agresivității, catalogând ca fiind un adevărat flagel al lumii contemporane. Cauza principală a morții tinerilor cu vârste între 15 și 24 de ani este violența și nu cancerul sau bolile de inimă (Elit Sorel, 1999, citat de N. Mitrofan.
M. Epuran aprecia că „…manifestări agresive apar la sportivi și în stările psihice de limită, când tensiunea întrecerii este mare, când solicitarea psihică și fizică depăşeşte obișnuitul și când controlul intelectual şi afectiv al comportamentului suferă deteriorări”.
Factori care influentează agresivitatea în societate și în sport
Există o multitudine de factori care pot declanșa comportamente agresive, o clasificare a acestora fiind dificil de realizat, deoarece trebuie luate în discuție mai multe criterii. Taxonomia factorilor care influentează agresivitatea reprezinta un punct de sprijin cu efecte în plan științific și practic în procesul de elaborare a unor regulamente și prevederi privind sancțiuni pentru abateri rezultate în urma unor acte agresive.
Nicolae Mitrofan prezintă trei categorii de surse ale agresivității:
1. Surse de natură biologică-ereditară.
2. Surse de natură psihologică (fenomene, procese psihice și trăsături de personalitate)
3. Surse sociale, de grup si profile de activități sociale:
a) agresivitatea în familie,
b) agresivitatea în grupurile educationale (şcoală, armată, facultate etc.);
c) agresivitatea ca rezultat al profilului ramuri de sport practicate
d) agresivitatea ca rezultat al incitari factorilor ce dirijează pregătires sportivilor (antrenori, oficiali);
e) agresivitatea ca rezultat al anxietății, al unei comunicări și al lipsei de informatie
f) agresivitatea ca urmare a incitării de către spectatori, fani şi mijloace media, g) agresivitatea şi violenta spectatorilor.
1. Sursele de natură biologică țin de moștenirea genetică a fiecărui individ. Nu există o lege care să prevadă că din părinți sau înaintași agresivi rezultă urmași cu acelaşi caracter şi invers. Fiind o ființă maleabilă, omul prin educație îşi poate stăpâni pornirile agresive prin respectarea regulamentelor şi a întregului eșafodaj rațional ce controlează comportamentul. Nu agreăm ideea că un individ rămâne agresiv dacă s-a născut cu disponibilități genetice de a comite acte agresive.
Agresivitatea este legată nemijlocit de întrecere şi de joc, unde manifestarea îndrăznelii la copii apare la vârste relativ mici, prin bătăi, lupte. După cum am precizat deja, caracterul combativ al jocurilor este prezent la copil încă de la vârste fragede (M. Epuran care o citează pe R. Vicent). Este vorba despre atitudine, de dorința de luptă cu care omul se naşte, trăsătură pe care a valorificat-o mai târziu, ducând la apariția jocurilor și a sporturilor ca forme de manifestare a unei motivații intrinseci.
Afrontul este un mijloc şi o cale de a realiza, exprima şi satisface agresivitatea înnăscută, irațională, elementară şi nespecifică. Adică este determinată genetic constituțional, cu tendința de distrugere, să provoace suferintă victimelor. O formă de agresivitate este cea suprareactivă, caracterizată prin angajarea de relații puternic conflictuale ca raspuns la o provocare uşoară. Aceasta este reacția individului mediocru, incapabil să se ridice la un nivel mai înalt de competență și, ca raspuns la unele provocări (glume, ironii uşoare, chiar amicale), reacționează cu agresivitate exagerată, uneori violentă. Este în general reacția sportivilor mai slab pregătitț in fața unor adversari superiori, dar şi a celor care sunt insuficient informați, care nu cunosc în amănunt şi precis strategia pe care trebuie să o aplice în joc.
2. Surse sociale (de grup, profile de activitate, media)
a) Agresivitatea în familie trebuie privită ca rezultantă a unor influențe ale vieții de familie. Aceasta este ca o grădină secretă a fiecăruia dintre noi, sfera intimitatii” (Jean Pierre Roux, 1990). Ca atare, familia este o entitate socială determinată de numeroase variabile de timp și spațiu.
Agresivitatea în familie influențează profund comportamentul în perioada copilăriei şi lasă urme adânci, care se manifestă în viața de tânăr şi adult. Răbufnirile agresive, nemulțumirile și protestele, mai mult sau mai putin justificate, în general comportamentele lipsite de tact in grupurile sociale de apartenenţă sunt în mare măsură şi rezultatul agresivității la care au fost supusi subiecții la vârste fragede.
b) Agresivitatea în grupurile educaționale (scoală, grup sportive, facultate etc.)
Nu sunt foarte îndepărtate timpurile în care educația era realizată în instituțiile de profil prin pedepse corporale (lovituri la palme, trasul de urechi, umilire în fața clasei, aşezare în genunchi etc). Frica de pedeapsă determina o anumită conduită și în niciun caz nu constituia rațiunea adaptării unui comportament acceptat de societate. În școala modernă formele agresiunii au devenit mai rafinate, având ca scop formarea sau schimbarea de atitudine, prin solicitarea de sarcini obligatoriu de realizat în condiții restrictive, în regimuri de muncă extrem de riguroase. O formă a agresiunii greu de controlat este cea manifestată de unii elevi (mai des întâlnită la adolescenti) asupra altor elevi. Agresorii (chiar violenți) provin din familii în care au fost agresați sau din familii în care părinții au sădit în conştiința copiilor că îşi pot permite orice. Și într-un caz şi în altul, sportul oferă condiţiile cele mai bune de canalizare a tendințelor agresive într-o formă de combativitate acceptată, datorită regulamentelor proprii ramurilor de sport.
O modalitate de diminuare a stărilor conflictuale o reprezintă organizarea a cât mai multor activități în grup, fără nicio formă de discriminare (sex, rasă, credință religioasă ori nivel de pregătire). În grup, tinerii colaborează pentru realizarea unor sarcini educative, recreative sau sportive, se obişnuiesc unii cu alții și se leagă prietenii care de multe ori țin o viață.
Agresivitatea în grupurile sportive are forme rafinate, cum este marginalizarea unor coechipieri de valoare apropiată, pretendenți la titularizare Nu de puține ori, asistăm la o lipsă de colaborare (nu se pasează celui vizat, deși este demarcat și în poziții favorabile, găsindu-se scuze de tipul nu m-a atenționat”, „s-a plasat în spatele adversarului” etc.).
c) Agresivitatea ca rezultat al profilului ramurii de sport practicate. Numărul mare de ramuri de sport apărute pe parcursul evoluției sociale a avut la origine mai multe surse (tendința naturală spre joc și întrecere a copiilor, care se prelungește până la vârsta adultă, dorința societății de a oferi cetățenilor forme de perfecționare corporală și motrică, precum factorii de sănătate, dorința de recreere, relaxare și dezvoltare. Agresivitatea crescută este în general în sporturile în care permit contactul corporal, victoria obținându-se chiar cu vătămarea adversarului (box, kickboxing, karate, lupte, judo etc.)
Comportamentul agresiv al sportivilor începe de timpuriu, imediat după procesul de selecție şi inițiere în ramura de sport pe care o practică. Modelele de comportament agresiv sunt oferite tinerilor începători de colegii lor din categoriile superioare şi recomandate chiar de antrenorii care-i pregătese, la care se adaugă încurajările părinților şi ale altor persoane din cadrul clubului cu care copiii vin în contact.
Există o mare contradicție între spiritul de fair-play şi spiritul de luptă, de combativitate, care în dese cazuri implică agresivitate şi violență. Să nu uităm că în sportul profesionist, unde „banul face legea”, obținerea unei victorii cu orice preț determină conducătorii echipelor să-i îndemne pe sportivi la acte agresive, violente, atunci când acestea vor duce la rezultatul final aşteptat.
Iată ce spune Steve Courson (citat de Gratiela Vajială şi Mia Lamor, 2003),, Antrenorul meu imi spune: luptă, trage de tine, fii bărbat! Toate aceste lozinci, ne determină pe noi toți să punem întrebarea dacă el poate? Deci: „doboară-1, blochează-l fără milă, fă tot posibilul să câştigi lupta”. Mă întreb de ce sunt toți atât de obsedati, atât de îngrijorati: să fie oare partea economică de vină?”
Specialiștii care se ocupă de pregătirea performerilor oferă acestora, de regulă, două modele de comportament: unul nonagresiv (normal), în spiritul și litera regulamentului, dar la limita maximă a acestuia, și un al doilea agresiv, care să timoreze adversarul, făcându-l să cedeze. Confruntat cu diferite modele, sportivul reţine mai frecvent cel de-al doilea comportament, modelul agresiv „bărbătesc”, ce denotă curaj, capacitate de înfruntare, impunerea voinței etc.
Organizarea antrenamentelor sub formă competițională cuprinde printre alte acțiuni şi pe cele cu caracter agresiv, exersate în anumite situații tipice (fault necesar pentru oprirea unei acțiuni tactice a adversarului, care poate fi periculoasă. fără a atrage după sine o sancțiune periculoasă) şi atipice, neprogramate. Agresivitatea, fie fizică sau verbală, care presupune atacul violent, fizic sau psihologic, este o formă dobândită de comportament al sportivului, care-i sporește șansele de succes.
Un comportament fair-play nu reduce spectaculozitatea, respectarea regulamentelor făcând parte din valorile și principiile scrise ale sportului. Creșterea agresivității pe terenurile de sport este direct proporțională cu scăderea caracterului educativ al sportului. Din nefericire, în zilele noastre asistăm la diminuarea rolului de factor constructiv al sportului de performanță.
d) Agresivitatea ca rezultat al anxietății, al unei slabe comunicări şi al lipsei de informatie
Anxietatea are o importanță deosebită în comportamentul competițional, determinând atitudinea sportivilor pe diferite perioade de timp.
Anxietatea este multiplu determinată, motiv pentru care este greu de controlat. Se manifestă ca o tulburare a afectivității prin stări de nelinişte, teamă și îngrijorare nemotivat, în absența unor cauze care să le provoace.
e) Agresivitatea şi violența spectatorilor
Cel mai dezinteresat observator a văzut sau a auzit despre confruntările dintre spectatori ai diferitelor echipe sportive. Multe dintre evenimentele respective s-au soldat cu urmări tragice (morți și răniți), consecință a unor comportamente huliganice. Victoriile, ca şi înfrângerile, sunt sărbătorite sau trăite prin lupte de stradă, încăierări, devastare a arenelor, bătăi şi chiar crime. „Războiul” din teren se transferă în afara acestuia, utilizându-se mijloace total necompetiționale.
Bibliografie
1. ADLER, A., Cunoaşterea omului, Editura Științifică, Bucureşti, 1991.
2. ALLPORT, G. W., Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
3. CHELCEA, SEPTIMIU; ILUT, PETRU (coordonatori), Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economică, București, 2003.
4. CHELCEA, SEPTIMIU, Psihologie socială, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
5. CREŢU, CARMEN, Psihologia succesului, Polirom, Iaşi, 1997.
6. DRAGNEA, A.C.,Elemente de psihosociologie a grupurilor sportive, Editura CD PRESS, București, 2006.
7. DINU, MIHAI, Comunicarea, Editura Algros, București, 2000.
8. DRAGNEA, ADRIAN (coordonator), Teoria educației fizice şi sportului, Editura Fest, Bucureşti, 2002.
9. DRAGNEA, ADRIAN; TEODORESCU-MATE, SILVIA, Teoria sportului, Editura Fest, Bucureşti, 2002.