La naștere, copii nu posedă limbaj și vorbirea nu apare spontan. Pe parcursul dezvoltării copiilor se dezvoltă și limbajul. Ea trece prin mai multe etape de exersare a organelor fono-articulatorii. Deprinderile care stau la baza formării vorbirii corecte se însușesc treptat, înce-pând cu prima zi de viață. Etapele dezvoltarii limbajului sunt asemănătoare indiferent de cultura din care fac parte aceștia. Primele țipete reprezintă prima exersare a organelor fono-articulatorii. Ele se produc și pe inspir și pe expir în prima lună de viață. Din a doua lună se poate realiza o coordonare a respirației cu fonația numai pe expir. Din ansamblul țipetelor se conturează primele sunete.
După doua luni, debutează gânguritul – perioada sunetelor disparate, nearticulate în cuvinte. Este cel mai frumos limbaj, mai colorat, mai bogat. Este universal. Acum apar vocalele, gânguritul fiind numit și joc vocalic. În afară de vocale, apar consoanele simple asemănătoare cu /ng/, de unde și denumirea de gângurit, apoi apar consoanele labiale /m, p, b./ Țipetele și gânguritul apar în cadrul motricității generale contribuind la dezvoltarea articulației prin ritmo-terapie. Sunt exersate mișcările elementare ale buzelor, ale limbii, ale mandibulei, ale palatului dur și moale, mișcări care vor sta la baza vorbirii coarticulate.
La vârsta de 6-7 luni copii emit un număr mare de sunete, multe dintre ele vor fi necesare limbajului pe care ei și-l vor forma ulterior. Spre luna a șasea apare lalalizarea, adică repetarea de silabe. Acum apare, pentru prima dată, silaba. În acest joc de silabe se pot distinge vocalele /o, a/ și consoanele /t, d, n, l/ iar spre 11-12 luni se conturează și consoanele /f-v, c-g/. Ordinea de apariție a sunetelor reflectă scara dificultăților de pronunțare, lucru extrem de important în aplicarea terapiei logopedice. Terapia vorbirii trebuie să respecte ontogenia acesteia.
La sfârșitul primului an, copilul asociază silabele cu semnificația lucrurilor din apropiere. Tot ce caracterizează limbajul până la un an este comun tuturor copiilor din lume. Aceasta demonstrează că la origine limba era comună. Între 9 și 14 luni copii vor orienta utilizarea fonemelor spre cei care sunt în anturajul lor și le vorbesc. În această fază ei achiziționează viteza și ritmul limbajului. Perfecționarea pronunției unor foneme presupune un feedback. În acest fel ei vor imita fonemele percepute anterior. Priceperea și afectiunea de care se bucura copiii în primul lor an de viață, din partea celor ce le sunt în preajmă (parinții, dar mai cu sea-ma mama), influențează într-o foarte mare măsură dezvoltarea limbajului lor. Alăptatul natural are o importanță majoră, deoarece în timpul suptului, copilul, odată cu buzele, face și mișcări linguale de ridicare și coborâre în cavitatea bucală. Aceasta nu este altceva decât o gimnastica articulatorie timpurie, pe baza căreia apare majoritatea consoanelor.
Motivul pentru care copiii gânguresc și nu pot imita propoziții întregi este acela că cuvintele individuale pot fi discriminate sau recunoscute doar după ce ele au fost asociate cu obiecte, acțiuni sau circumstanțe particulare. Acest proces se desfășoară pe tot parcursul dezvoltării. Până când aceste asociații apar, adică atunci când sunetele capătă un sens, copilul distinge doar sunete. Să presupunem că o persoana este plasată într-un areal absolut necunoscut, unde se vorbește o limbă străină. Persoana nu va putea distinge cuvintele. După un timp persoana respectivă poate conștientiza câteva dintre aspectele limbajului, când sunetele încep și când se termină, când se schimbă ritmul și tonalitatea vocii sau atunci când apar diferențe între sunete. În această situație persoana nu poate comunica pentru că deși poate imita sunetele nu cunoaște semnificația acestora. Aceasta forma de imitație este facilă pentru majoritatea oamenilor. La fel cum un actor imită un limbaj care pentru el nu are nici o semnificație, la fel și copilul imită limbajul nativ.
Primul cuvânt este pronunțat la vârsta de aproximativ 10-12 luni. Acest prim cuvânt este legat de obiecte concrete sau acțiuni din propria experiență. Pentru a ne reprezenta acest aspect sa ne imaginăm o persoană aflată într-o lume necunoscută. Primele cuvinte pe care le va folosi vor fi cele legate de obiecte concrete prezente sau acțiuni necesare. La fel se întâmplă și în cazul copiilor. Ei vor achiziționa mai întâi substantive concrete sau verbe, cum ar fi tata, mama, bunu etc. În relațiile cu adultul, copilul imită cuvinte a căror componență a fost exersată în perioada vocalică. În jocul de imitație, cu părintele, copilul iși îmbogățește mereu fondul de material verbal. Mama spune primele cuvinte, copilul imită ajungând treptat să-și formeze anumite stereotipii. Limbajul se dezvoltă după legile specifice fiecărei etape de dezvoltare. Între doi și trei ani apar ultimele grupe de consoane: siflantele, șuierătoarele, africatele și vibranta/ r/. Paralel cu noile achiziții verbale, copiii își consolidează pronunția primelor sunete: /p, b, m, n, t, d, h si l/, reușind să le articuleze cu mai mare abilitate. În jurul vârstei de 18-24 de luni copiii încep să formuleze propoziții formate din două cuvinte. Pe parcursul acestei etape copiii își însușesc funcția limbajului pentru exprimarea conceptelor, în special pentru comunicarea dorințelor lor altor persoane. Copii încep să folosească diferite forme descriptive existente în limbaj, și anume nominative (de exemplu, “acea casă”), posesive (de exemplu, “cartea lui Mihai”) și acțiuni (“copilul merge”). Ei exersează diferite forme de limbaj înainte de a încerca extinderea limbajului.
În următorii câțiva ani, copiii se exprimă folosind propoziții scurte, această etapa purtând denumirea de vorbire telegrafică. Vorbirea lor este asemănătoare telegramelor, în care cuvintele inutile sunt excluse, mesajele fiind scurte și clare. În această etapă de dezvoltare a limbajului morfemele gramaticale lipsesc, nu apare pluralul, conjuncțiile, articolele, prepozițiile, conjugarea.
Cercetările indică faptul că pretutindeni copiii achiziționează morfemele gramaticale cam în același mod. Mai întâi se achiziționează prepozițiile, apoi pluralul, prenumele posesiv, articolele hotarâte și nehotarâte, conjugarea verbelor. Nu se știe de ce morfemele sunt achiziționate în această ordine, dar se pare ca ordinea este legată de complexitatea acestora. Alti cercetatori consideră că nu complexitatea morfemelor determină ordinea de achiziție, ci funcționalitatea lor.
În perioada antepreșcolară limbajul prezintă anumite imperfectiuni de natură fizio-logică, anumite particularități psihofiziologice de vârstă, cum sunt: omisiuni, contaminări, inversiuni și substituiri de sunete. Sunt considerate ca fiind normale până la vârsta de trei ani substituirile siflantelor și șuieratoarelor cu consoanele /t și d/, a vibratei /r /cu consoanele /l sau v,/ precum și omiterea unor silabe sau sunete dintr-un cuvânt, chiar daca el, copilul, le poate pronunța separat.
Se întâlnesc la această vârstă copii care nu pot pronunța nici izolat, nici în cuvant unele consoane care prezintă un mai mare grad de dificultate, cum este, de exemplu, cazul vibrantei /r/. Sunt unele particularități de vorbire (ca, de pilda, sigmatismul interdental și cel dental, ro-tacismul monovibrant, polivibrant și cel uvular, parasigmatismul , pararotacismul) care tind să persevereze, să se prelungească mult dincolo de perioada de vârstă în cadrul careia sunt considerate ca firești, normale, și, în consecință, să se transforme din tulburări fiziologice (sau de evoluție) în tulburări patologice (funcționale). Între doi și patru ani, copilul trece prin-tr-o perioadă de labilitate articulatorie, în care el denatureaza aspectul fonetic, pentru că nu este încă în stare sa realizeze o suficientă analiză și sinteză fonetică. În jurul vârstei de patru ani, când se formează inhibiția de diferențiere, copilul iși insușește întregul sistem fonetic. Pană la trei-patru ani nu sunt necesare exercitii speciale de vorbire, ci numai modele corecte de vorbire. Tulburările patologice se instalează acum, în perioada de constituire a limbajului (între patru și șase ani). De aceea, vârsta de patru ani este considerată ca fiind cea mai indicată pentru începerea tratamentului logopedic, eficiența acțiunilor terapeutice dovedindu-se a fi maximă la copiii aflați până la vârsta de 5 ani.
Am amintit mai sus ca unele din particularitățile vorbirii antepreșcolare, prin prelun-girea lor mult peste vârsta de trei ani, sunt considerate defecte patologice, vorbirea copilului preșcolar se caracterizeaza prin unele particularități, considerate normale pentru procesul de evoluție a limbajului. Între trei și șase ani, copilul preșcolar ar trebui sa aiba toate sunetele insușite. Daca, de exemplu, omite siflantele, șuieratoarele, vibranta /r,/ spune ca el înre-gistrează o întârziere în dezvoltarea limbajului, dar că această întârziere, care de fapt nu de-pașește limitele normalului, nu poate fi considerată o patologie de vorbire, copilul omițând doar sunete care apar ultimele în vorbire. Omiterea sunetelor ce trebuiau însușite la o vârstă mai timpurie (de ex: /c-g, f-v, m-n, p-b/) poate fi socotita o deficiență de vorbire.
A.N. Gvozdiov arată că lipsa unor sunete în limbajul copiilor mici se substituie cu alte sunete deja achiziționate de copil. Metoda substituirii sunetelor se bazează pe asemănarea sunetelor după locul de articulare și mai rar după modul de articulare. Substituirile sunt rezultatul nedezvoltării auzului fonematic și percepției fonetico-fonematice a limbajului.
Dar sunt păreri că la baza acestui sistem de substituire a fonemelor stă nedezvoltarea aparatuluin verbo-motor. Deci dacă ținem cont de dezvoltarea abilităților motorii în procesul terapiei logopedice sunetele substituite se învață în contrariu unul cu altul.
Este normal ca un preșcolar să înlocuiască între ele sunetele perechi sau sunetele apropiate (de exemplu, siflantele între ele, sau siflantele cu șuierătoarele, vibranta /r cu h/ sau africatele /gi cu dj/), dar nu și să înlocuiască siflantele, șuieratoarele, africatele cu /t-d /sau vari-anta /r cu i-v-l/. Este, de asemenea, de așteptat sa întâlnești la copilul de vârstă preșcolară omisiuni de consoane dintr-un grup de două sau trei consoane, asociația de consoane consecutive în aceeași silabă fiind foarte grea, dar nu poate fi socotită ca fiind normală folosirea cuvintelor-frază, așa cum procedează antepreșcolarul. De aici se deduce necesitatea ca la terapie sa respectăm mersul de la silabe directe la silabe indirecte, de la cuvinte cu diftongi la cuvinte cu grupe consonantice.
Concluzionând, putem spune că în limbajul copilului preșcolar se distinge foarte greu aspectul patologic de cel normal, deoarece există o mare asemănare între particularitățile de vârstă și defectele de vorbire. Profesorii logopezi se străduiesc să evite posibila confuzie întrucât – lucrul este bine știut, dar și foarte important – aceasta poate avea urmări dintre cele mai nefavorabile asupra evoluției ulterioare a limbajului copilului.
Bibliografie
Verza E. „Metodologii contemporane în domeniul defectologiei și logopediei” Tipografia Universității, București , 1987;
Verza E. .„Psihopedagogie specială”, București, 1998;
Verza F.„Defectologie și logopedie” Credis, 2007;
Ungureanu D. „Copii cu dificultăți de învățare” București , Didactica, 1998;.
Волковa Л. С., „Логопедия” М., 1989.
* * *
Acest material este o continuare a articolului
Gopleac, T. (2023). Limbajul și dezvoltarea lui în ontogeneză (I). În: EDICT- Revista educației, Nr. 10/ 2023. https://edict.ro/limbajul-si-dezvoltarea-lui-in-ontogeneza-i/